Andrei Serban: Echilibru intre doua lumi

Andrei Serban: Echilibru intre doua lumi

L-am intalnit pe Andrei Serban la finalul catorva luni de concediu dela Universitatea Columbia. Nu parea sa vina dupa o perioada de odihna si relaxare, cum se intampla de obicei cu cei care se intorc din concediu. Nici nu avea cum sa fie odihnit. Revenea la facultate pentru reluarea cursurilor cu studentii dupa o perioada de concentrare si efort maxim, timp in care a pregatit cinci premiere, in serie una dupa alta, dintre care cea mai recenta la celebra opera Bastille din Paris. Dupa tot acest supraefort, in 2013 nu va mai monta nimic in teatru. Anul acesta se va dedica exclusiv activitatii de profesor, care de 20 de ani ii incarca constant bateriile si-l ajuta sa se mentina intr-o permanenta stare de cautare a echilibrului intre viata si arta, intre regie si profesorat, intre New York si restul lumii.

Mai este valabila intrebarea din ultimul capitol al cartii biografice publicate in 2006, „Daca voi nu ma vreti, eu de ce sa va vreau?!“?

Ce s-a schimbat din 2006 incoace este ca am o comunicare mult mai concreta si mai vie cu generatia tanara. Atelierele de vara (Academia Itineranta „Andrei Serban“ – n.r.) pe care le-am facut in ultimii 4-5 ani datorita Corinei Suteu si fostului ICR mi-au dovedit ca intr-adevar este nevoie de prezenta mea in Romania si chiar pot sa-i ajut pe cei foarte tineri sa aiba o experienta de o cu totul alta natura decat ce au avut pana atunci. Faptul ca am revenit in Romania pentru acest proiect vara de vara pana acum arata poate ca „daca voi ma vreti, va vreau si eu“.

Va continua Academia Itineranta?

Nu. Nu mai sunt bani. Este un proiect costisitor sa aduni 60 – 70 de tineri studenti, la actorie sau din alte domenii, interesati sa aiba o experienta aparte de ce se face in Romania. Toate aceste workshop-uri au avut loc „in afara lumii“, in locuri izolate de aglomeratia urbana (Mogosoaia, Ipotesti, Horezu, Muntii Apuseni), unde participantii se puteau concentra ca sa traiasca ceva cum nu au mai trait nicaieri.

In ce proiecte sunteti implicat acum?

In acest moment nu montez nimic. M-am hotarat in 2013 sa-mi iau un an sabatic in care sa nu fac nimic in teatru. La facultate tocmai am terminat perioada sabatica pe care am avut-o din toamna anului trecut, ceea ce mi-a permis sa lucrez cinci proiecte in lant, unul dupa altul. De obicei, cand profesorii isi iau un concediu sabatic pleaca intr-un loc frumos cum ar fi Sicilia, stau langa o piscina, se inspira de la cerul albastru si mancarea italiana si nu fac nimic. Mi-am luat concediu si, in loc sa ma relaxez, am facut cinci premiere, una dupa alta, aproape cate una pe luna. E mult prea mult. De aceea, ca sa-mi incarc bateriile, anul acesta m-am hotarat sa nu fac nimic. Vreau sa citesc si sa primesc impresii, nu numai sa dau, pentru ca atunci cand lucrezi foarte mult, dai mult.

Povestiti-ne despre cele cinci spectacole pe care le-ati montat anul trecut.

Au fost cinci proiecte foarte importante. Am montat mai intai o piesa americana, „Ingeri in America“, la Teatrul National din Budapesta, un spectacol cu un caracter politic foarte pronuntat, desi teatrul pe care-l fac eu nu are de obicei elemente politice in el, ci de alta natura. Cenzura si presiunea politica extrem de grave care se abat asupra culturii in Ungaria, din partea guvernului de extrema dreapta care este la putere acum, au facut ca piesa aceasta extrem de curajoasa despre libertatea omului de a-si hotari singur predilectiile sentimentale, sexuale, de atitudine politica sa aiba o atractie aparte din partea publicului. Spectacolul are o afluenta de public fenomenala, biletele sunt vandute cu luni inainte, in conditiile in care Teatrul National din Budapesta este unul foarte mare, are aproape 1.000 de locuri. Faptul ca se manifesta un asa mare interes fata de acest spectacol ma bucura, pentru ca am simtit ca era nevoie de ceva care sa vorbeasca despre ce se intampla acum in Ungaria.

Dupa aceea am mers la Bucuresti si am montat la Teatrul Bulandra o noua versiune a piesei „Regele Lear“, exclusiv cu femei. Noua versiune se cheama „LEAR(A)“, avand-o in rolul principal pe Mariana Mihut. Este un spectacol pe care l-am facut acum patru ani la Teatrul Bulandra, Sala Icoanei, dar acum este refacut pentru un teatru nou, mult mai mic, cu o distributie mult mai concentrata. Mi-a produs o mare bucurie, este o piesa foarte puternica. Traim intr-o perioada in care femeile au putere politica si economica, deci era timpul ca femeile sa joace roluri de barbati, diferit de vremea lui Shakespeare, cand numai barbatii jucau.

Dupa acest spectacol am mers la Opera din Iasi, unde este o noua directoare, Beatrice Rancea, care are un foarte mare apetit si interes in a face lucrari care sa revolutioneze opera sclerozata din Iasi si din Romania, in general. Acolo am facut doua proiecte: „Troienele“ si „Indiile galante“. „Troienele“, parte din „Trilogia antica“, este un spectacol pe care l-am facut si acum 20 de ani, cand am ajuns director al Teatrului National din Bucuresti. Pentru aceasta noua versiune a „Troienelor“, cu cantareti de opera, am colaborat cu compozitoarea Elisabeth Swados, care a venit special de la New York. Apoi am montat o opera baroca de secol XVIII, „Les Indes galantes“, de Jean Philippe Rameau, pe care o mai facusem la Opera din Paris, acum cativa ani, dar care in Romania nu s-a montat niciodata. Nimeni nu se astepta ca va avea succes. S-au inselat, este un spectacol foarte popular, care se joaca cu casa inchisa.

De la Iasi am plecat direct la Paris, unde am montat „Khovanshchina“, opera lui Modest Mussorgsky, pe scena operei Bastille. Este o opera monumentala, pe care am montat-o cu mijloace foarte generoase. De altfel, nu poate fi montata pe o scena obisnuita, la Iasi sau Bucuresti, pentru ca nu incap in fosa de orchestra aproape 100 de muzicieni, cat este nevoie pentru acest spectacol. Pe scena sunt 150 de persoane, deci am colaborat in total cu aproape 300 de persoane. Pentru vocile rusesti am adus de la Moscova cantareti rusi pentru rolurile principale. Premiera a avut loc pe 22 ianuarie anul acesta, in lipsa mea, pentru ca a trebuit sa revin la New York sa incep cursurile la facultate, dar, spre bucuria mea, am auzit ca succesul a fost covarsitor.

Cum va impartiti intre cariera de regizor si cea de profesor?

Sunt profesor de 20 de ani la Columbia University. Cand mi s-a propus prima data sa accept aceasta pozitie, realmente nu m-am gandit ca voi fi profesor. Am spus ca voi incerca poate pentru un an, ca sa vad daca sunt bun pentru asa ceva, sa vad ce pot sa transmit. E foarte greu sa transmiti ceva in arta, mai ales in teatru, care e o arta atat de invizibila. E foarte greu sa-i inveti pe studenti ceva, insa imi dau seama ca fiecare generatie de tineri care vine imi da o energie foarte puternica, sunt foarte infometati sa descopere, sa invete, nu le e teama, studentii americani sunt foarte curajosi, isi asuma riscuri. Tocmai pentru ca platesc atat de multi bani (taxele de scolarizare aici sunt de 50.000 de dolari pe an) nu-si permit sa stea pasivi cum stau in Romania, ca profesor te provoaca tot timpul, cu cat le dai mai mult, cu atat mai mult cer. Asta e bine, pentru ca ma tin si pe mine intr-o stare de intrebare si descopar impreuna cu ei ceea ce nici eu nu credeam ca se poate descoperi. Intalnirile cu generatiile tinere sunt cele mai importante pentru mine in acest moment al vietii mele. Eu nu vreau sa invat pe nimeni ceea ce stiu, ci vreau, dimpotriva, sa invat si eu ceea ce nu stiu. Asta ma ajuta si sa fac teatru. Atunci cand discuti cu studentii, in clasa, e ca un fel de laborator, e ceva intim, inchis, nu trebuie sa dai socoteala nimanui, e ca intr-un laborator stiintific, nu exista public, nici critici, nu e niciun fel de presiune a succesului sau financiara, spre deosebire de teatru, unde stiu ca tot ceea ce produc trebuie sa placa. Candlucrezi la Opera din Paris nu poti sa faci experimente, pentru ca sunt mult prea multi bani la mijloc, iar cand lucrez in Romania este o concentrare masiva de efort in jurul prezentei mele. Un spectacol se intinde pe doua-trei luni, dar niciodata nu am timpul sa stau atat in Romania. Se creeaza asadar presiunea de a face un spectacol intr-un timp atat de scurt si obligatoriu se asteapta de la mine un spectacol de calitate. Nu pot sa ratez.

Nu v-ati dorit sa fiti profesor si totusi este ceva ce faceti de douazeci de ani.

Deloc. Nu m-am gandit in viata mea ca voi fi profesor. Cand mi s-a propus, desi era un concurs, eu nu m-am prezentat. Se pare ca cei care erau atunci la conducerea Universitatii Columbia aveau o apreciere deosebita pentru mine ca artist si au insistat mult sa primesc aceasta oferta, ceea ce, evident, intr-un fel m-a flatat, dar nu eram sigur ca sunt bun. Una e sa fii regizor, alta e sa fii profesor. Acum, dupa 20 de ani, simt ca e locul meu sa fiu aici. Tinerii sunt o sansa de deschidere enorma pentru mine.

Ati avut emotii la prima intalnire cu studentii?

La prima serie cand am inceput la Columbia nu exista o sectie de actorie, am infiintat-o eu mai tarziu. Prima serie de studenti pe care am avut-o a fost la regie si primul lucru pe care l-am spus a fost ca nu stiu cum sa invat pe cineva sa fie regizor. Cand vad ce fac ei ca regizori pot sa-mi dau parerea sincera daca imi place sau nu. Urmatorul pas este sa se dea la o parte, ca sa le arat cum se lucreaza cu actorii, pentru ca doar asa se poate invata, prin puterea exemplului. Unii dintre ei s-au suparat, pentru ca orgoliul lor era atins.

„Serban este un regizor interesant, dar are prea multe idei“, este caracterizarea pe care ati primit-o in unele cronici. Cum va autopercepeti ca regizor?

Incerc de fiecare data sa pornesc de la inceput. De cate ori am lucrat un spectacol pe care credeam ca stiu cum sa-l fac, cand am incercat sa repet un succes din trecut, am ratat, nu mi-a iesit deloc. E mult mai comod sa crezi ca stii, ca ai experienta, insa acesta este semnul cel mai clar al dezastrului: sa crezi ca stii. Cand te pui in pozitia foarte inconfortabila de a sti ca nu stii, cand te pui in fata unui zid si nu stii daca ti se va deschide sau nu o usa, atunci este cel mai interesant. In teatru, orice moment este nou, este proaspat, este Acum. In scoala, studentilor nu este nevoie sa le spun asta, deoarece ei insisi se afla in fata unui inceput, primesc noutatea ca pe o provocare care-i duce la descoperiri uluitor de originale si pe care eu le imbratisez. Intervin numai cand ii vad ca ajung intr-o confuzie totala. Dar mai intai ii las pe ei sa caute si abia cand nu se descurca le arat calea. Cand intervii prea devreme, iti pui amprenta, le strivesti imaginatia, ii transformi in niste clone ale propriilor metode, care de multe ori pot fi perimate. Interesul este sa arunci o samanta si sa vezi ce infloreste. Aceasta este cea mai grea cale. Frictiunea este continua, dar cine spune ca suntem aici ca sa traim fara efort? In special in arta e nevoie de supraefort.

Vorbind de supraefort, au fost momente cand ati simtit ca nu mai puteti, ca ati obosit?

Intotdeauna dupa o premiera am momente de depresie. Atunci cand ai perioade in care muncesti foarte mult si apoi te intorci la viata obisnuita in care te scoli dimineata, te uiti la e-mail, citesti mesaje, iei micul dejun, o zi, doua pana incepe urmatorul proiect parca nu stii ce sa faci. Te simti pierdut. Este si extraordinar, si totodata periculos ceea ce facem in arta. Ajungi in situatii in care crezi ca tot universul depinde de proiectul tau. Depresia de care vorbesc e ca atunci cand ajungi foarte sus si apoi revii in viata este foarte greu sa schimbi viteza. In arta lucrezi la o viteza foarte inalta, in timp ce viata are cursul ei, mult mai plat, se intampla pe orizontala, practic cazi de pe verticala pe orizontala. E un pericol, pentru ca deseori consideram arta ca un fel de drog pentru a nu trai viata, cand de fapt tot ceea ce facem in arta este pentru a trai viata mai bine, mai generos, mai frumos, mai liber. Atunci cand revenim in viata ar trebui sa revenim cu mai multa bucurie, cu mai multa incredere, pentru ca o intelegem mai bine datorita conflictelor intense care sunt intr-o tragedie greaca. Asta ar fi intentia, dar de cele mai multe ori cadem intr-o capcana ingrozitoare. Lumea teatrului ramane o lume a iluziei si realitatea vietii nu are nicio legatura cu iluzia pe care o traim cand de fapt ar trebui sa aiba. Ce vreau sa spun este: cu cat inaintez in viata, in cariera, incerc sa pun aceste doua lumi impreuna si asa depresia despre care vorbesc se scurteaza sau nu o mai am deloc.

Care a fost cea mai lunga perioada de depresie pe care ati avut-o?

Cand eram mai tanar. Nu pot sa dau un exemplu. Cu timpul am invatat ca revenirea in viata trebuie sa fie de fapt un prilej de a descoperi ca in fiecare clipa, chiar si atunci cand faci ceva complet banal, exista ceva unic. In acel moment esti acolo si nu se mai repeta, este ceva ce trebuie pretuit pana la capat. De multe ori trecem prin viata complet mecanic, netraind in prezent.

Cand pregatiti un spectacol va izolati complet de viata?

Intr-un fel da si nu. Da, pentru ca e nevoie de o concentrare totala a actorilor, dar in acelasi timp e bine sa revenim in viata, sa-i simtim pulsul. Este foarte tentant sa te izolezi, sa inchizi usa, dar pierzi energia din afara. Asta este formidabil aici, New York este locul din lume unde simt ca lucrez cel mai bine. Energia si vibratiile orasului sunt atat de puternice.

Ce gand i-ati transmite unui viitor  student la scoala de teatru de la Columbia University?

Columbia nu ofera nicio garantie. Vii, cheltuiesti enorm de multi bani si la sfarsit cand iesi din scoala nu ai nicio garantie ca vei primi un job pe Broadway sau la Hollywood. Tot ce inseamna diploma de la Columbia este ca vei putea sa predai intr-o scoala americana. As descuraja pe oricine vrea sa vina la Columbia doar ca sa o foloseasca drept o trambulina in teatru sau film. I-as incuraja numai pe cei care vor sa vina independent de asta, sa aiba o experienta unica pe care nu au avut-o si nu o vor avea nicaieri in alta parte. Aici se doarme 4-5 ore pe noapte, studentii sunt extrem de solicitati incat cei trei ani trec cu o viteza fulgeratoare si, cand termina scoala, toti simt ca au invatat enorm.

Si tinerilor regizori ce le-ati transmite?

Cand termina scoala, nici ei nu au nimic garantat. Tinerii regizori si actori ar putea in schimb sa constituie mici comunitati care sa lucreze impreuna fara bani, pentru ca teatru poti sa faci si fara mijloace. E adevarat ca nu poti sa lucrezi ani si ani in saracie totala, dar asta nu inseamna ca ai nevoie neaparat de conditii extraordinare. Este nevoie de imaginatie, de talent, de extrem de multa vointa de a spune ceva. Asta o spun si in Romania tuturor: nu va plangeti ca nu aveti locuri, teatru se poate faceoricand si oriunde, intr-o sala, pe un acoperis, pe strada, la metrou, intr-un subsol. Trebuie doar sa vrei sa spui ceva si sa gasesti oameni impreuna cu care sa ai un punct de vedere nou, sa aveti curaj, tenacitate si speranta ca se va intampla. Daca traiesti fara speranta, doar intr-o vaicareala indefinita despre cat de rau e, nu ajuta, e inutil. Trebuie sa actionezi exact cum spune si Hamlet in Actul V: Acum!