Adrian Stanciu: Ușurința cognitivă și avântul epocii “postadevăr”

Reading Time: 5 minute

Mulți oameni s-au închis în camere cu ecou și în confortul propriilor viziuni asupra lumii și par imposibil de scos de acolo. Punctele de vedere echilibrate sunt văzute ca trădări, în ele citești mereu opiniile dușmanului, ele cer aplicarea unor etichete radicale simplificatoare, care să-ți permită rămânerea în lumea ta confortabilă. Cum putem evita acest lucru?

Celebrul psiholog israelian David Kahnemann a fost laureat cu premiul Nobel pentru economie pentru contribuțiile sale la studierea științifică a erorilor sistematice pe care tindem să le facem când luăm decizii de tot felul. Teoria economică clasică are la bază o ipoteză fundamentală, ipoteza actorului rațional care optimizează alegerile în sensul maximizării propriei utilități, ceva ce economiștii clasici numesc “homo economicus” sau “econs”.

Această ipoteză are multe hibe, nu am să intru acum în discutarea lor, dar pare să “țină” dacă lucrurile sunt observate macro, în numere suficient de mari, pentru că aberațiile tind să se anuleze între ele. Această observație, însă, încetează să fie valabilă pentru acele tipuri de alegeri în care erorile de judecată sunt sistematic îndreptate într-o anumită direcție. Kahnemann și partenerul său de cercetare Amos Tversky (care a decedat, din păcate, de cancer înainte să apuce să primească și el premiul Nobel) au postulat și cercetat o teorie comprehensivă a erorilor de judecată generate de aversiunea noastră la risc și pierdere, teorie care a influențat major modelele economice.

Toate aceste teorii, însă, au la bază o anumită înțelegere a felului în care funcționează mintea, a felului în care luăm decizii în general. Mintea noastră funcționează în două sisteme de gândire foarte diferite, Kahnemann le-a numit “Sistemul 1” și “Sistemul 2”. Ingenios, nu? Ca să le înțelegeți, am să vă rog să facem un mic experiment împreună, anume să răspundeți la două întrebări:

Prima: cum vă cheamă?
A doua: care e cel mai lung fluviu din Asia?

Dacă ați încercat acest exercițiu ați observat probabil că răspunsul la prima întrebare a venit automat, fără efort, rapid și exact. El a venit din Sistemul 1, e un răspuns automat bazat pe modele cognitive cunoscute și testate, aplicate fără angajarea etajului cognitiv conștient. Dacă ați fi vrut să îl opriți nu ați fi putut, răspunsul vine singur.

Răspunsul la a doua întrebare probabil că nu a venit deloc, cei mai mulți probabil ați zâmbit și ați citit mai departe. Cine își mai aduce aminte de geografia din clasa a VII-a? Cei care ați făcut măcar o minimă încercare ați descoperit că ea cere efort. Răspunsul vine, sau dacă nu vine e căutat, într-o altă parte a creierului, căutarea însăși cere un efort. Poate că v-ați încruntat, pentru că acest gest ghidează fluxul sangvin către mezocortexul prefrontal, zona deciziilor conștiente. Acest fel de a gândi e propriu Sistemului 2.

Sistemul 2 are marele, enormul avantaj că e adaptabil, învață și poate face față la stimuli diverși, noi, necunoscuți. Problema lui, însă, e că e foarte, foarte lent și, mai ales, că cere un enorm consum de energie. În plus, în situații necunoscute, tinde să mai dea și erori, iar erorile sunt percepute ca amenințătoare. Din acest motiv, mintea preferă să îl angajeze cât mai rar și, atunci când îl angajează, caută o cale să nu-l mai angajeze altă dată. Scopul învățării noastre e să mutăm cât de multe decizii putem în Sistemul 1, pe scurt, să nu mai gândim. Pentru că deciziile luate cu Sistemul 1 sunt rapide, eficace și consumă extrem de puțină energie. Au, în schimb, dezavantajul că au nevoie de contexte previzibile, repetabile, cunoscute, pentru a da rezultate bune.

Acest fel de a gândi are o mare, mare problemă. Mintea încearcă mereu să caute calea de efort minim. Facem asta toți, mereu, fără să știm, să știți, nu e vreo deficiență intelectuală a unora, așa funcționăm. Nici nu am putea funcționa altfel. Kahnemann a folosit pentru acest fenomen dihotomia între “ușurință cognitivă” și “stres cognitiv”. Avem cu toții un fel de lene intelectuală care ne determină să preferăm ușurința cognitivă în locul stresului cognitiv. În fața unui fenomen complex, cu multe fațete, această preferință a minții pentru ușurință cognitivă duce la simplificări radicale ale realității, la preferința pentru a încadra fenomene complexe în categorii simple, ușor de explicat și înțeles.

Acest fenomen se manifestă, de pildă, prin felul în care punem etichete simplificatoare și lămuritoare pe oameni. Cei care nu ne plac sunt “sexomarxiști” sau “putiniști” sau “homofobi” sau “pupători de moaște”. În feluri similare explicăm și fenomene complexe prin scurtcircuitări simplificatoare care propun conspirații, sau existența unor agenți nevăzuți care manevrează lucrurile din umbră, sau un interes ascuns al părților dar ușor de explicat și care explică comportamentul lor. Unde mai pui că asta ne dă și sentimentul de superioritate că noi nu suntem naivi și am priceput dedesubtul lucrurilor, deși, de fapt, lucrurile stau fix pe dos, tocmai am folosit niște pastișe simplificatoare pe post de gândire critică.

Aceste explicații simplificatoare nu numai că ne păstrează în starea de confort, dar ne și micșorează anxietatea și ne măresc starea de bine. Într-o cercetare făcută cu câțiva ani în urmă, una dintre constatările cele mai surprinzătoare a fost că expunerea la informații asimilate cu ușurință creează o stare de bine vecină cu fericirea. Nu doar atât, dar expunerea repetată la o anumită informație face ca aceea să capete un iz de adevăr și să genereze confort mental și chiar acea stare de bine de mai sus. Cred că cu toții ați observat că o melodie ne place mai mult după ce am ascultat-o repetat, familiaritatea ne dă liniște, relaxare și ne permite să-i înțelegem nuanțele.

Această combinație de efecte declanșează un altul, care are de fapt aceeași rădăcină, anume eroarea de confirmare, „confirmation bias”, ceva despre care am mai scris. Minții nu-i place să se răzgândească, pentru că asta ar însemna ieșirea din Sistemul 1, deci din ușurință cognitivă, și trecerea în Sistemul 2, cel care dă stres cognitiv. Ca atare, odată formată o convingere, ea tinde să fie întărită și susținută printr-un fel de ascultare selectivă: informațiile care ne susțin convingerile tind să fie acceptate, iar cele care ni le contrazic să fie respinse. Cercetările lui Kahnemann și Tversky au arătat că mecanismul formării convingerilor e profund irațional și e bazat pe atașamentul afectiv la diverse modele simplificatoare de interpretare a lucrurilor, ulterior convingerile fiind întărite prin eroare de confirmare.

Acest fenomen de întărire a convingerilor e puternic accentuat prin expunerea repetată la aceleași idei. Asta e ceva ce s-a amplificat enorm în ultimul deceniu prin efectul de camere cu ecou al rețelelor sociale, despre care am mai scris recent chiar în această rubrică.

S-ar putea să vă întrebați ce rol joacă educația aici. Joacă unul pozitiv, în sensul că persoanele care sunt antrenate să gândească critic și care au o bază mai mare de informații asimilate pot micșora stresul gândirii de tip Sistem 2 și pot fi mai deschise la explicații mai complexe. Dar educația are și o latură întunecată. Din cauza faptului că multe din aceste convingeri, odată create, capătă valențe identitare, atașamentul celor educați la ele tinde să fie cel puțin la fel de mare, dacă nu mai mare, decât al celor needucați. Într-un experiment celebru, unor oameni cu convingeri politice opuse le-a fost pus la dispoziție un amplu material informativ neutru, obiectiv, despre subiectul în dispută. Ulterior acestei expuneri, convingerile lor s-au întărit, iar fenomenul a fost cu atât mai accentuat cu cât persoana era mai inteligentă. Cumva, inteligența le-a permis să găsească mai ușor în acel material dovezile care infirmă teoria adversă și o confirmă pe cea proprie. Și asta pe ambele părți ale disputei!

Cele de mai sus poate ajută să ne explicăm felul cum arată lumea de azi, așa-numita lume “postadevăr”. Mulți oameni s-au închis în camere cu ecou și în confortul propriilor viziuni asupra lumii și par imposibil de scos de acolo. Punctele de vedere echilibrate sunt văzute ca trădări, în ele citești mereu opiniile dușmanului, ele cer aplicarea unor etichete radicale simplificatoare, care să-ți permită rămânerea în lumea ta confortabilă. Dacă vreți să evitați asta, răspunsul nu e (doar) să citiți mai mult, ci și să citiți cu scopul de a accepta păreri diferite, cu efortul sincer de a înțelege lucrurile din altă perspectivă. Atunci când lucrurile par limpezi ca cristalul e momentul cel mai potrivit să vă puneți întrebarea dacă nu cumva v-ați închis în propria lume “postadevăr”. În aceste vremuri de crize după crize cred că avem nevoie mai mult decât oricând să ne luptăm cu propriile noastre limitări, cu lenea noastră intelectuală naturală și să ne ținem deschiși la puncte de vedere diferite. Asta nu înseamnă să ne abandonăm valorile, doar să judecăm cu mintea noastră, să nu ne lăsăm pradă impulsului simplificator dat de “ușurința cognitivă”.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management (fosta Maastricht School of Management România).

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 361 (18 martie – 18 aprilie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.