Adrian Stanciu: Putere și frustrare

Una dintre cele mai răspândite credințe false care circulă prin lumea organizațiilor și a managementului e că progresul vine dintr-un fel de frustrare, dintr-o criză. Am auzit-o rostită chiar cu vorbele asta de mulți oameni, chiar de oameni foarte inteligenți și capabili, pe care-i admir. Încă și mai mulți vorbesc despre crize de creștere, provocări, ieșirea din zona de confort, toate idei interesante și parțial valide, dar adeseori decodate într-o cheie eronată.

Cheia este eronată atunci când presupunerea din spatele credinței este că această criză, această tensiune, este generată din exteriorul nostru și că e, cumva, rolul managerilor să o genereze. Ascunsă în spatele acestei presupuneri e credința că aspirația supremă a ființei umane este nimicul, că în lipsa unui stimul extern, un om nu ar face nimic, nu s-ar da jos din pat. Această presupunere este atât de absurdă încât nici măcar nu merită comentată, e falsă în mod evident. Și totuși concluzia ei logică, anume că progresul vine din frustrare, că lipsa unui agent extern ne lasă inerți și imobili, e omniprezentă.

Mulți dintre cei care susțin această idee, atunci când chiar încearcă să o argumenteze, citează cea mai faimoasă (probabil) teorie a motivației, celebra teorie a ierarhiei nevoilor, a lui Abraham Maslow. Mai toți o citează fără să o înțeleagă, de fapt, și fără să o pună la îndoială, deși teoria e la rândul ei dovedit falsă sau măcar incompletă. O teorie ar trebui să genereze predicții verificabile; teoria lui Maslow are tot atâtea excepții cât și confirmări. În fapt, ce spune teoria lui Maslow e ceva corect și ce știm din multe surse, anume că mintea noastră e adversă la risc și pierdere și că amenințările la adresa existenței și securității generează reacții emoționale puternice care pot prelua complet controlul acțiunilor noastre până la îndepărtarea amenințării. Cheia înțelegerii subiectului e că pot prelua controlul, asta nu înseamnă că îl preiau negreșit. În fapt nevoile noastre coexistă și ne conduc reacțiile în funcție de felul în care le percepem prioritățile și le resimțim impactul. Avem multe exemple de oameni care și-au riscat viața în momente grele pentru camarazi, sau de artiști care au preferat să-și servească arta chiar dacă asta i-a dus spre o viață de privațiuni materiale. Teoria nu poate explica niciunul din aceste comportamente și nici altele mult mai răspândite decât ele. Maslow însuși și-a pus la îndoială teoria către sfârșitul carierei sale.

Nu vreau să dau impresia că îi țin lecții lui Abraham Maslow, pur și simplu înțelegem reacțiile umane mult mai bine acum decât pe vremea lui. Maslow a fost un psiholog genial, înainte vremurilor lui și ar fi bine să îi înțelegem corect cercetările. În vârful ierarhiei nevoilor umane definită de el stă nevoia de auto-împlinire, “self-actualisation” după cum o numesc psihologii.

Ea vorbește despre nevoia noastră puternică, a tuturor, de a ne îndeplini potențialul și menirea, despre a avea sens în viață. Maslow și-a studiat teoria și pe cimpanzei, cei mai apropiați verișori ai noștri, cu care împărțim 96% din gene, și a constatat că dintre cele 5 categorii de nevoi identificate la oameni de el, 4 le au și cimpanzeii. Singura care e specifică umanului e această nevoie de auto-împlinire, de sens, de împlinirea potențialului.

Ea e și cea care infirmă cel mai adesea ideea de ierarhie a nevoilor, pentru că e adeseori suficient de puternică încât să le domine pe celelalte. Gândiți-vă la un parcurs de carieră: dacă teoria lui Maslow ar fi adevărată, ar trebui să nu vă doriți niciodată să fiți promovați. Ați intra într-un domeniu nou, necunoscut și riscant, în care prin definiție ați fi departe de a fi la înălțimea cerințelor, cel puțin pentru o perioadă grea de învățare, iar asta s-ar face într-un grup nou, nefamiliar, în care ar trebui să vă găsiți locul și importanța din nou. Nu ar trebui să doriți, în general, deloc progresul în viață, pentru că vă atacă siguranța și confortul. Asta e, de fapt, esența credinței că progresul vine din frustrare și că ea poate fi indusă din exterior.

Dar, ca să putem înțelege de ce această credință e falsă, trebuie să înțelegem și unde e adevărată. E adevărat că progresul cere ieșirea din confort, cere o tensiune care să determine mișcare, acțiune, asumarea riscurilor. În vorbele chiar ale lui Maslow: “În fiecare moment avem două alegeri: să mergem înainte spre creștere sau înapoi spre siguranță. Creșterea trebuie mereu și mereu aleasă; frica trebuie mereu și mereu învinsă” (sublinierile îmi aparțin). Cu alte cuvinte, trebuie să alegem (fiecare pentru sine) împlinirea în fiecare moment și pentru asta trebuie să ne învingem frica de necunoscut, în fiecare moment.

Rezultă că aceia (și ei există, incontestabil) care preferă confortul cunoscutului față de riscul necunoscutului sunt, de fapt, dominați de frică. Ce fac cei care cred că progresul vine din frustrare e să le genereze o frică încă și mai mare de status quo decât aderența lor la el, adică să-i amenințe cu consecințe negative dacă nu se mișcă de unde sunt. Această amenințare, ca orice amenințare, produce efecte și, pentru că e centrată în frică, efectele ei sunt puternice și imediate și dau iluzia de progres. Dar este acela, cu adevărat progres? Teza mea e că nu e și că, mai mult decât atât, e motorul unei dinamici foarte toxice în relația liderilor cu oamenii pe care-i conduc. Ca să mă întorc la citatul din Maslow, de fapt acțiunea de a le amenința prezentul confortabil determină, în fapt, încă și mai multă frică și-i duce și mai departe de nevoia lor de împlinire. Ce obțin liderii în schimb, e mișcare, dar mișcarea alimentată de amenințare nu e deloc îndreptată spre progres ci spre dispariția amenințării. Într-un sens mai larg produce anxietate și scăderea stimei de sine și lucrează exact împotriva a ceea ce liderii cumva încearcă să stimuleze, adică nevoia de auto-împlinire.

Ce nu înțeleg acești lideri e că nevoia de auto-împlinire e eminamente intrinsecă, ea pote fi stimulată sau inhibată de mediul extern, dar nu poate fi generată de el. Mai mult decât atât, e universală. Se poate măsura prezența ei, eu o fac de rutină, am făcut-o cu zeci de mii de oameni, fără exagerare, nu am găsit încă o persoană căreia să-i lipsească. Am găsit în schimb mulți, mulți oameni la care ea e puternic inhibată de insecurități adânci, de o lipsă de stimă de sine și de încredere în sine care și-a căutat rezolvarea prin diverse tactici defensive. De cele mai multe ori această stare le-a fost indusă de primii lideri din viața lor, de părinți care la rândul lor au fost convinși că progresul vine din frustrare și care au încercat să-i motiveze amenințându-le starea de confort. E un fel de perpetuum mobile trans-generațional cu consecințe extrem de toxice.

Frustrarea produce mișcare, e drept, ca orice amenin­țare, dar mișcarea e îndreptată spre îndepărtarea amenințării nu spre progres. Nevoia de apărare are un scop precis: securitatea, și de aceea ea se stinge repede și trebuie întreținută permanent prin noi și noi frustrări. Dacă vă uitați la oamenii din așa zisa zonă de confort, o să vedeți că adesea ei înșiși sunt foarte nemulțumiți de ei și de viața lor și foarte frustrați, de fapt nu e niciun confort acolo, e o teamă de inadecvare și de eșec care le inhibă nevoia naturală de progres, e resemnare nu confort. Lipsa de mișcare și teama de necunoscut a acelor oameni ne induce nouă, celor care privim de pe margine, ideea de confort, dar în fapt nu e deloc confortabil să-ți trăiești toată viața în teamă, resemnare și neputință învățată (alt concept interesant despre care trebuie să scriu odată). De fapt ceea ce numim confort e adesea o stare de stază, produsă de anxietate.

Un prieten de-al meu și cu mine ne-am propus acum vreo 20 de ani să ieșim la pensie La 50. Eu nu am fost capabil să acumulez destul capital ca să pot face asta, el da. O vreme el a fost, văzut din afară, foarte fericit, a călătorit în toată lumea, a schiat pe toți munții, s-a scufundat în toate oceanele. Paradis. Apoi, încet-încet, s-a afundat într-o depresie din ce în ce mai profundă. Nu zic că toți pensionarii sunt deprimați, dar există milioane de exemple că pentru noi confortul și, în general, fericirea sunt altceva decât nemișcarea și lipsa creșterii sau semnificației în viață. Mi-aș dori ca liderii să înțeleagă că nu arătându-le oamenilor scăderile lor le determină nevoia de progres, ci hrănindu-le nevoia universală de a trăi o viață împlinită iar asta se face mai cu seamă hrănindu-le încrederea în ei și așezându-se mai cu seamă, în relația lor de mentorat, pe ceea ce aceia au bun și valoros și poate constitui o bază pentru devenirea personală.

Pentru că nevoia de auto-împlinire are o mare, o enormă calitate: e insațiabilă. Hai să învățăm să o hrănim și să renunțăm la credințe din astea limitative cu care am crescut de mici. Promit tuturor că viața pe cealaltă parte a gardului e mult, mult mai frumoasă.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 368 (17 noiembrie – 18 decembrie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.