Adrian Stanciu: Ordine și dezordine

Adrian Stanciu: Ordine și dezordine

Am să încep acest articol cu două teorii despre comportamentul uman și îl voi continua cu o concluzie.

Prima. În anii ’70 marile orașe din Statele Unite erau prinse într-o spirală a dezordinii, criminalității și violenței, alimentată în bună măsură de alcoolism și consum de droguri. Lucrurile degeneraseră în așa măsură încât cartiere întregi din orașe au devenit de nelocuit pentru mulți oameni și au început să fie părăsite, astfel încât clădiri întregi au ajuns să fie abandonate.

Doi sociologi criminologi, James Wilson și George Kelling, au făcut o observație foarte interesantă, anume că o clădire abandonată rămânea în bună stare o vreme îndelungată, până când cineva spărgea o primă fereastră. Dacă fereastra nu era prompt reparată, în scurt timp întreaga clădire era vandalizată până când ajungea o ruină lipsită de conținut și înecată în mizerie. Cumva, faptul că acea fereastră stătea spartă dădea un semnal că acea clădire nu mai interesează pe nimeni și că era disponibilă pentru orice. În urma acestei observații cei doi au investigat și documentat o întreagă teorie despre fenomen și apoi au scris în 1982 un articol foarte influent despre combaterea criminalității, pe baza ei. Au numit-o “Teoria ferestrelor sparte”.

La vremea respectivă, abordarea clasică a forțelor de ordine era să se concentreze pe marea criminalitate, văzută pe bună dreptate ca principala sursă de probleme. Problema era că marea criminalitate era o hidră cu multe capete, ori de câte ori îi retezai unul, un altul și mai agresiv apărea în loc. Cei doi au argumentat că abordarea poliției ar trebui să fie invers, să eradicheze întâi mica criminalitate, mult mai ușor de combătut, pentru că aceasta avea să întrerupă de la origini fluxul de delicvenți minori care alimentau rândurile marii criminalități. Teoria avea să fie pusă la lucru în anii ’90 de primarul New Yorkului și de șeful poliției din New York, William Bratton, cu rezultate spectaculoase. Bratton s-a concentrat pe mica criminalitate, pe cei care aruncau gunoi pe jos, pe cei care făceau graffiti pe clădiri și în metrou sau pe cei care nu-și plăteau biletul de metrou. Odată ordinea instalată la acest ­nivel, a urcat la următorul și la următorul. Această abordare a fost dublată de o prezență a poliției pe străzi ca factor de securitate și stabilitate și cu o politică a pedepselor lejere pentru criminalitatea mică, care era descurajată mai ales prin lipsa de toleranță decât prin puniție, delincvenții erau aduși în fața unui judecător, faptele erau recunoscute și pedepsite modic, prin muncă comunitară. Politica a avut efecte spectaculoase și New York a devenit orașul vibrant și cosmopolit pe care îl știm azi în doar câțiva ani.

A doua. Psihologul american de origine israeliană Dan Ariely, unul dintre cei mai prolifici cercetători în ceva ce se numește “economie comportamentală”, este autorul unei colecții de cercetări despre onestitate, cuprinsă ulterior ­într-o carte pe subiect. Ce a rezultat din cercetările lui e că niciunul dintre noi nu e perfect onest, fiecare avem o limită de toleranță la propriile scăderi și mici alunecări. Această limită e dată de nevoia de a ne uita la noi și de a ne spune nouă înșine că suntem oameni buni, onești, ­chiar dacă uneori mai greșim, avem un fel de prag de toleranță propriu. Acest prag însă poate fi influențat de factori din afara noastră, cu alte cuvinte, evenimente externe nouă pot să ne facă mai mult sau mai puțin toleranți la propria noastră neonestitate.

Unul dintre fenomene e efectul de zăgaz. Dacă împrejurări din viață ne duc în situația de a ne depăși pragul de toleranță, adică de a face ceva ce în propriii ochi nu mai putem justifica ca fiind onest, atunci ceva se rupe în noi și nu ne mai punem aceleași limite, cu alte cuvinte “rupem lanțul”. În mod interesant, acest ciclu nociv poate fi întrerupt dacă ne recunoaștem vina și suntem iertați pentru ea, redevenind astfel din nou oamenii buni pe care-i știam și prețuiam. Nu e întâmplător faptul că religia practică confesiunea și iertarea de milenii.

De ce vă spun aceste lucruri. Pentru că văd în societatea noastră, atât în mediul public cât și în mediul privat, un uriaș exces de reguli și interdicții. Pare că fiecare persoană care se gândește să reglementeze ceva simte nevoia să scrie un întreg pomelnic de reguli ca să se asi­gure că nimeni niciodată nu poate spune că nu a știut sau nu a fost informat. Problema e că regu­lile sunt mult prea multe pentru a putea fi cunoscute, urmate sau chiar impuse de cei care le scriu. Vă dau un singur exemplu din multele la îndemână. Bucureștiul e plin de semne de Oprirea Interzisă, pe o mulțime de străzi și bulevarde. Sub ele sunt parcate mii de mașini. Este evident că e imposibil de aplicat legea în acele locuri, dar semnele rămân. Pe strada pe care locuiesc e o secție de poliție. Strada are pe un sens semne de Oprirea Interzisă. Sub ele sunt parcate mașini, fix vizavi  de secția de poliție. Sunt sigur că fiecare dintre voi se poate gândi la multe, poate zeci, de exemple similare.

O astfel de abordare duce la ideea că legile sunt opționale, că fiecare le poate interpreta după cum îi e nevoia și că, dacă tot nu sunt respectate în atât de multe locuri, atunci e în regulă să nu fie respectate nicăieri. Într-un mod pervers și paradoxal, excesul de reglementare nu produce mai multă ordine, ci mai multă dezordine. Iar dezordinea, după cum zicea teoria ferestrelor sparte, alimentează criminalitatea.

Mai mult decât atât, în unele situații excesul de reglementare poate produce nu doar dezordine, ci și criminalitatea însăși. Recent a fost adoptat un act normativ care mărește pedepsele pentru consumul de droguri, inclusiv ușoare. Nu neg, desigur, că consumul de droguri este o problemă serioasă și care trebuie combătută, dar neg faptul că aceasta e calea potrivită pentru a-l combate. Consumul de droguri ușoare e aproape la fel de răspândit și de popular ca și consumul de alcool. A incrimina o practică larg acceptată social face din zeci de mii de tineri infractori nedescoperiți. În mintea lor ei sunt deja delicnvenți, au depășit deja pragul de la care se pot închipui ca cetățeni care respectă legea. După cum a descoperit Ariely și duhovnicii știu de sute de ani, trăitul în afara legii produce și mai mult trăit în afara legii. Pot să pun pariu pe orice că această lege nu va micșora consumul de droguri dar va mări, în schimb, criminalitatea.

Ca să concluzionez, nu susțin deloc că ar trebui să nu avem reguli sau opreliști, dar ele trebuie ­scrise mereu la nivelul cel mai relaxat cu putință nu cel mai strict și, mai ales, doar la nivelul la care pot fi urmate fără abatere. Orice exces nu produce mai multă ordine, ci mai multă dezordine. Asta e adevărat în societate, în familiile noastre, în relația cu copiii noștri, dar și în regulile și normele pe care le susținem în organizații. Dacă vrem să avem cetățeni responsabili trebuie să le cultivăm responsabilitatea, nu să îi transformăm în criminali.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management (fosta Maastricht School of Management România).

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 367 (17 octombrie – 17 noiembrie 2022). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.