Adrian Stanciu: Noi și ei

Adrian Stanciu: Noi și ei

Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Trăim în grupuri, cu timpul din ce în ce mai mari, ne dorim să fim acceptați și chiar prețuiți de cei din jurul nostru, căutăm să ne integrăm și să ne facem plăcuți și acceptați, uneori excesiv de mult. E o consecință a felului în care am evoluat și a tacticilor care ne-au asigurat supraviețuirea ca indivizi și ca specie, dar are o latură întunecată.

Grupurile umane sunt organizate după regula altruismului reciproc, toate culturile din lume, fără excepție, o au, anume „dă-le celorlalți tratamentul care ai vrea să ți se acorde ție”. E o regulă simplă dar uluitor de eficace. Grupurile care trăiesc după ea capătă o formidabilă rezistență la șocuri și neprevăzut, pentru că cei care au pot ajuta pe cei care nu au, pentru că știu că în caz contrar vor fi ajutați la rândul lor. Din acest motiv, comunitățile umane se agregă repede în grupuri și apartenența la ele devine repede pentru noi un subiect important, central vieților noastre.

Această tendință, deși ne-a asigurat supraviețuirea speciei, are însă o latură întunecată. Odată atașați unui grup tindem să percepem celelalte grupuri drept rivale, intrăm în competiție cu ele chiar dacă competiția nu e necesară și nu ne aduce nimic bun, ba chiar dacă e nevoie să sacrificăm din resursele noastre pentru a câștiga în fața celuilalt grup, adică suntem dispuși ca nouă să ne meargă mai prost dacă celorlalți le merge și mai prost. E o consecință a organizării noastre în triburi în zorii timpurii ai speciei noastre.

Aceste grupuri nu pot fi prea mari. Există un număr celebru în antropologie, numit numărul lui Dunbar, după numele antropologului britanic Robin Dunbar, care a propus o teorie a corelației dintre dimensiunea creierului primatelor și numărul de conexiuni sociale directe, interpersonale, pe care acel creier le poate susține. Conform teoriei lui, creierul uman poate duce un număr maxim de 150 de relații sociale, deci putem avea relații apropiate cu maximum 150 de oameni, de unde numele de „numărul lui Dunbar”. Ca atare, tindem să ne agregăm în grupuri mai degrabă mici și să-i privim pe ceilalți, din alte grupuri, drept dușmani și rivali. Această tendință face dificilă formarea comunităților largi și slăbește coeziunea socială în grupuri mari, fie ele organizații, orașe sau națiuni.

Pe la începutul anilor ’70 un sociolog american, pe numele lui Henri Tajfel, și-a propus să studieze sistematic cum se formează asocierea cuiva la un grup. Prima întrebare pe care și-a pus-o a fost să determine cumva care este pragul de la care cineva se consideră ca aparținând unui grup, ce trebuie să împărtășească cu ceilalți pentru ca acest sentiment să se manifeste.

Pentru asta a imaginat un experiment social pe care și-a propus să-l așeze drept bază a fenomenului, în sensul în care se aștepta ca el să nu producă efecte, pentru că asocierea pe care o propunea era perfect arbitrară. Apoi, s-a gândit Tajfel, urma să varieze intensitatea activităților care produceau fenomenul de asociere până când dădea de primele dovezi ale apariției favoritismului intra grup. Experimentul a fost încadrat într-unul de viteză de judecată. Participanților li s-au arătat pe un ecran mulțimi de puncte și li s-a cerut să estimeze câte puncte conțin. La sfârșitul experimentului li s-a comunicat public cine a estimat corect în marja de precizie cerută și cine nu. După această sarcină, li s-a cerut să participe și la un al doilea experiment în care au primit o sumă de bani și li s-a cerut să o împartă cu ceilalți din sală. Nu puteau opri bani pentru ei, trebuiau să-i dea pe toți, anonim, fără ca ceilalți să știe de la cine i-au primit.

Experimentatorii se așteptau ca împărțirea să fie complet întâmplătoare. În realitate oamenii au dat mult mai mulți bani celor care erau la fel de buni sau de proști „numărători de puncte” ca și ei. Această constatare a surprins experimentatorii, pentru că ei credeau că o asociere atât de arbitrară nu poate produce efecte. Pentru a testa fenomenul ei au repetat studiul cu stimuli din ce în ce mai arbitrari, până când, în cele din urmă, singura diferență între grupuri era că primeau la întâmplare, la venire, un tricou albastru sau unul roșu și li se cerea să se îmbrace cu el. Chiar și într-un astfel de caz participanții au favorizat semnificativ pe cei cu aceeași culoare de tricou. Concluzia lui Tajfel e că, practic, nu există
o limită de jos a formării sentimentului de intra grup, cam orice fel de asociere poate avea acest efect, chiar dacă el e din ce în ce mai puternic pe măsură ce asocierile sunt mai relevante.

Problema, însă, nu e doar favoritismul. Experi­mentele au arătat că tindem și să apreciem mai pozitiv abilitățile sau rezultatele celor din același grup, chiar dacă ele sunt absolut identice cu cele ale celorlalți. Și tot ele au arătat că tindem să vedem grupurile celelalte drept competitoare, chiar rivale și suntem dispuși să sacrificăm resurse pentru a câștiga în fața lor, chiar dacă aceste câștiguri nu au nicio miză reală, rațională. Acest fenomen e extrem de păgubos și greu de controlat în organizații și pune probleme mari în funcționarea colaborativă a echipelor diferite.

Într-un experiment desfășurat cu adolescenți, două grupe de băieți au plecat în tabără în două cabane aflate la mică distanță una de cealaltă, fără să știe unii despre ceilalți. În primele zile experimentatorii au îndemnat tinerii să își constituie o identitate de grup, să adopte un nume, un imn, un steag, ritualuri de grup etc. Apoi li s-a spus că există un alt grup de băieți într-o cabană alăturată și au organizat concursuri sportive între grupuri. Această rivalitate a degenerat foarte repede în acte de violență din ce în ce mai serioase până când experimentatorii au oprit experimentul și au început să amestece cele două grupuri ca să reducă rivalitatea. Deși această din urmă cale a funcționat și ea, viteza cu care grupurile au devenit din neutri rivali și din rivali dușmani a pus pe toată lumea pe gânduri. Acest fenomen e extrem de răspândit în organizații, mai ales între membrii unor divizii care își atribuie identități specifice.

Problema e și mai mare dacă grupul respectiv e unul adunat în jurul unei ideologii sau al unei credințe comune. În acest caz, de cele mai multe ori, participanții tind să adopte identitatea grupului, se identifică pe sine ca vânători, motocicliști, vacciniști sau anti-vacciniști, ecologiști sau eco sceptici, sau își iau identități politice și ideologice. Din acel moment problema se complică grav și duce la polarizări extreme pentru că din acel moment devine extrem de greu să te desprinzi de credința grupului tău pentru că ea îți dă nu doar identitate ci și o comunitate în care ești acceptat, apreciat și respectat. Dacă ai pune acea credință la îndoială ai deveni pe loc dușman pentru propriul tău grup social, pentru că apostazia e mult mai gravă în astfel de cazuri decât erezia, e asociată trădării. În același timp, nu ai deveni în mod automat un membru al celuilalt grup care te va privi cu suspiciune; ai rămâne suspendat într-o „țară a nimănui” în care e foarte greu de trăit.

Presiunea puternică de a sta în cercul credințelor identitare ale grupului tău mai are un efect extrem de păgubos: mintea începe să construiască argumente în jurul propriilor credințe și să caute argumente contra credințelor celorlalți, accentuând artificial diferențele și polarizarea. Acest fenomen poartă numele de „judecată motivată”.

O vreme s-a crezut că singura cale de ieșire din cercul propriilor idei este educația, că acest fel de gândire de grup, ideologică, e proprie celor cu educație mai precară, care nu pot procesa suficient de bine informațiile care le vin în cale și se așază pe gândirea grupului pentru a-și forma opinii. În realitate, din păcate, fenomenul e chiar pe dos. Unor oameni li s-au arătat niște date despre un studiu științific, date suficient de interpretabile. Unui grup li s-a spus că ele reprezintă un fenomen complet neutru ideologic și li s-a cerut să spună ce cred că demonstrează acele date. Acest grup a avut păreri diferite despre concluziile studiului, dar ele nu au avut nicio corelație cu preferințele lor ideologice. Unui alt grup li s-a spus că acele date reprezintă un studiu despre schimbări climatice. În acel grup opiniile au fost extrem de net împărțite după linii ideologice, cei mai liberali fiind convinși că studiul arată fără îndoială că planeta se încălzește, iar cei mai conservatori fiind la fel de convinși că studiul demonstrează fără îndoială contrariul. Problema e că această polarizare ideologică a fost semnificativ mai mare la cei educați decât la cei cu o educație mai precară. Cu alte cuvinte, educația a fost folosită pentru a ataca mai inteligent opiniile adverse și a le susține mai elocvent pe cele proprii, adică a funcționat invers decât ne-am aștepta și dori.

De ce vă spun toate aceste lucruri? Pentru că suntem toți expuși la asta. Mă uit la disputele și conversațiile din spațiul public și văd aproape exclusiv dialoguri ale surzilor în care concluziile sunt prestabilite, iar discuția e toată despre desființarea opiniei celorlalți. Un eminent psiholog american, Jonathan Haidt, ilustra fenomenul cu o metaforă: identitatea noastră de grup e președintele credințelor noastre despre lume, iar rațiunea e secretarul de presă. Rostul secretarului e să explice deciziile președintelui, nu să le ia.

Poate, dacă vă explic toate astea, vom începe cu toții să inversăm rolurile și să ne punem și președinții proprii la îndoială, nu doar pe cei ai națiunii.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 371 (16 martie – 16 aprilie 2023). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.