Adrian Stanciu: Meritocrație și dreptate

Dintre credințele pe care le-am ținut la mare preț cea mai mare parte a vieții mele, una pe care nu am pus-o, practic, deloc la îndoială a fost meritocrația. Mi s-a părut evident că societatea ar trebui să se organizeze meritocratic, că orice fel de ierarhie socială ar trebui să se bazeze pe identificarea și recunoașterea celor mai capabili dintre noi. Lor ar trebui să le facem loc în poziții cheie, în care valoarea și calitățile lor să se poată manifesta cât mai lesne, în beneficiul tuturor și pe ei ar trebui să-i răsplătim pe măsura valorii pe care o creează.

E greu să te opui acestei idei, mai ales dacă ești o persoană care, ca și mine, iubește libertatea. Dar am citit într-o zi un o carte în care un profesor de filozofia moralei pe care îl admir foarte tare, Michael Sandel, argumenta foarte convingător despre limitele meritocrației. Fără a avea pretenția de a-l completa și nice contrazice pe acest profesor ilustru, vreau să împărtășesc cu voi câteva reflecții pe care această lectură mi le-a prilejuit.

Idealul meritocratic e despre egalitatea de șanse, nu de rezultate. Dacă la linia de start avem toți același potențial, aceeași șansă de a reuși, atunci rezultatul la care ajungem e pe deplin meritat, împreună cu orice fel de răsplată care vine la pachet cu el. Mai mult decât atât, succesul celor care ies „câștigători” devine un model pentru ceilalți și îi motivează să încerce mai mult, să depună mai mult efort, să capete încredere că se poate. Am discutat odată cu niște oameni grupați într-o organizație care militau pentru înlocuirea sistemului politic din unul democratic, bazat pe alegeri, în unul meritocratic, bazat pe competențe dovedite (nu intru în detalii cum s-ar putea ajunge la a face asta, dar e cu siguranță posibil). În acest fel, o societate meritocratică e o societate robustă, dinamică, cu cetățeni care concurează pentru răsplata pe care societatea o rezervă celor mai buni membri ai ei, fie ea materială, politică sau pur și simplu recunoaștere socială și statut. Tot pe această cale, societatea va emana elite care și-au dobândit laurii, gloria și banii pe căi strict de merit individual, generând astfel prosperitate și bunăstare pentru toți. Sau cel puțin așa spune teoria. În practică, lucrurile stau mult diferit.

Prima problemă a unei societăți meritocratice, așa cum încearcă să fie societățile occidentale din care și noi facem parte, chiar dacă mai pe la periferie și cu multe sincope, e că nu par să fie capabile să asigure o reală egalitate de șanse. Cu toate că toți avem nenumărate exemple contrare, realitatea, privită în ansamblu, arată că cei care au succes în viață tind să provină din medii care i-au ajutat să se poziționeze cu un avans semnificativ în cursă față de ceilalți. Avantajele pot fi diferite: o familie în care părinții citesc și le-au stimulat de mici dragostea față de cărți și cunoaștere, un anumit nivel de bunăstare materială care le-a facilitat accesul la școli bune și condiții optime de studiu, un sistem de conexiuni sociale care le-a creat o rețea de încredere pe care s-au putut sprijini la nevoie, în fine pot fi multe lucruri, mai mari sau mai mici. Alții s-au născut într-o etnie sau o rasă puternic discriminată, disprețuită din capul locului de populația majoritară, care au avut în mijlocul lor mai degrabă antimodele și nu doar că nu au pornit cu același avantaj, dar au pornit cu un puternic handicap. Și vorbesc aici doar de inegalități legate de originile persoanelor, dar pot fi multe implicații ale biologiei lor, de pildă, ale geneticii, a felului cum au fost, de pildă, hrăniți în perioadele de creștere și multe, multe altele. În acest fel, modelul meritocratic, cel puțin în societatea în care trăim, eșuează din start, negându-și propria axiomă fundamentală.

Apoi mai e latura psihologică. Am vorbit în mai multe articole în trecut despre erori sistematice de percepție și judecată care ne afectează felul în care luăm decizii și în care ne raportăm la ceilalți. Una dintre ele e eroarea fundamentală de atribuire. Tindem să atribuim acțiunile oamenilor mai degrabă caracterului lor decât contextului. De multe ori nici nu cunoaștem contextul și facem judecăți pripite. Asta încă nu ar fi cea mai mare problemă, dar avem un fel de a ne uita la acțiunile noastre într-un fel care presupune o relație directă între ele și rezultatul lor. De pildă, am întrebat oameni să se gândească la un exemplu de decizie bună pe care au luat-o în ultimul an și apoi un altul de decizie proastă. Apoi i-am întrebat: „Este că decizia bună a avut rezultate bune și decizia proastă a avut rezultate proaste?”. Răspunsul la întrebarea asta nu doar că e „Da”, dar e un „Da” însoțit de priviri mirate și întrebătoare, de parcă e foarte evident că așa ar trebui să fie, cum altfel? Dar această legătură directă și perfect biunivocă între calitatea deciziei și a rezultatului presupune că orice altceva nu contează, că nu există pricepere, hazard, schimbări de mediu, catastrofe etc. E o eroare de judecată, judecăm acțiunile după rezultatul lor, nu după calitatea lor și ignorăm rolul uriaș al hazardului în viața noastră.

De parcă asta nu ar fi îndeajuns, mai avem și un fel de părtinire personală, adică ne judecăm pe noi mult mai blând decât îi judecăm pe ceilalți și ne credem sistematic mult mai buni decât suntem. Cam 85% dintre manageri, de pildă, se consideră pe ei capabili peste medie. Combinația factorilor de mai sus face ca atunci când noi facem ceva bun e pentru că suntem capabili și luăm decizii bune, când facem ceva rău e pentru că nu am avut noroc, nu au avut părinții posibilități. La ceilalți, în schimb, lucrurile stau pe dos: dacă fac ceva bun, au avut baftă, dacă fac ceva rău e pentru că sunt incapabili. Asta face că orice primim de la viață să fie meritat și orice ratăm să fie vina altora sau a sistemului. Mai mult decât atât, asta ne face să atribuim eșecurile sau lipsa altora de dinamică socială strict lipsei lor de caracter, adică își merită soarta.

O astfel de societate nu e meritocratică, e crudă și nedreaptă. Dar nouă ni se pare invers și asta e o mare problemă a meritocrației ca sistem: ne face să ne considerăm că toată lumea își merită soarta, deși lucrurile sunt departe de a sta așa.

Filosoful American John Rawls, poate cel mai important filosof contemporan (a murit în 2002), a introdus în filosofia moralei o idee extrem de interesantă. El a zis așa: „dacă vrem să creăm o societate echitabilă, ar trebui să ne gândim la ea din spatele unui văl al ignoranței, adică ca și cum nu am ști în care strat al ei ne-am naște. Putem fi bărbați sau femei, hetero sau homosexuali, albi sau negri, români, maghiari sau romi, săraci sau bogați, etc. Suntem siguri că societatea ni s-ar părea justă văzută din perspectiva oricăreia din aceste categorii? Suntem siguri că dacă ne-am fi născut într-o comunitate săracă de romi, cu părinți săraci și ne-educați, având drept modele mai degrabă oameni certați cu legea, disprețuiți de toți cei care nu sunt ca noi doar pentru că existăm, de la naștere, suntem siguri, deci, că am fi urmat calea pe care am urmat-o?”

Nu știu cum am putea rezolva această problemă spinoasă. Nu are soluții simple. Egalitatea, pe de o parte, produce inechitate și ca atare distruge fibra societății, pe de altă parte se poate face doar în jos. Nu putem fi toți egal de frumoși, inteligenți, curajoși și nici bogați. Dar putem fi toți la fel de săraci, am fost așa, în comunism. Nu mai vreau să mă întorc în acea lume, a fost pur și simplu îngrozitoare în cenușiul ei și în lipsa ei de perspectivă. Dar cred că ar trebui să înțelegem că succesul nostru nu ni se datorează în totalitate, ceva sau cineva ne-a sprijinit pe umerii săi ca să ajungem unde suntem, că în viața noastră au fost momente astrale de hazard norocos, după cum au fost, poate și ghinioane neașteptate. Și că, mai mult decât atât, cei care sunt mai puțin de succes ca noi nu înseamnă neapărat că își merită soarta. O societate meritocratică nu e o societate dreaptă. Eu am crezut foarte mult timp că e, am militat pentru meritocrație. Dar nu o mai fac, sau cel puțin nu mă mai uit la subiect cu respect semireligios. Aș vrea măcar să înțelegem cu toții că drumul oamenilor prin viață a fost și este influențat de multe, multe lucruri care nu sunt în controlul lor și să-i tratăm pe cei mai puțin norocoși decât noi cu compasiune și să le întindem o mână de ajutor. Chiar dacă nu o merită.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 387 (16 octombrie – 16 noiembrie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.