Adrian Stanciu: Lege și tocmeală

Adrian Stanciu: Lege și tocmeală

Spuneam într-un articol precedent că România e o țară foarte convențională. Vedem asta și în date, dar se vede ușor și cu ochiul liber pentru cine știe să observe.

Pentru un ochi mai puțin antrenat, însă, observația poate fi paradoxală; cum poate fi România convențională când românii sunt atât de nepăsători cu regulile, ba chiar încearcă să le fenteze ori de câte ori pot? Răspunsul e că a fi convențional nu e neapărat despre a res­pecta reguli cât e despre a respecta convenția socială. Or la noi, cel puțin în Regat, convenția socială e despre nerespectarea regulilor.

Să vă spun o întâmplare. Pe vremea comunismului am acompaniat, împreună cu un coleg, doi studenți din RDG la o tură prin oraș în weekend. La un moment dat am trecut pe lângă o piață. Cei doi s-au mirat: “Ce e asta?” Le-am explicat. “A! E foarte necivilizat” – au zis ei. “La noi statul cumpără produsele de la producătorii mici și le vinde prin magazine de stat, civilizat”. “Face și la noi asta, am zis, dar pentru producători e mai rentabil să le vândă singuri pe piața liberă.” “La noi statul a rezolvat și asta – zic ei. Cumpără produsele mai scump și le vinde la prețuri subvenționate, în felul ăsta producătorii nu mai au interes să vândă singuri și vând sta­tului.” “Bine” – zice colegul meu – “dar așa te poți îmbogăți. Cumperi o ladă de roșii, apoi o vinzi înapoi, cu banii cumperi alta, și tot așa.” Cei doi au clipit mirați din ochi: “Cum, cum, mai zi o dată!”. Sistemul funcționa la ei de 25 de ani, nu se gândise nimeni să-l păcălească. Spune-l unui român și-i află hiba în 30 de secunde.

Asta e ceva profund. Într-o societate sănătoasă, regulile sunt o emanație a societății, sunt expresia nevoii ei de ordine și sunt aliniate convenției sociale. Este de așteptat să le respecți pentru că ele sunt utile și importante pentru armonia socială, nerespectarea lor te face exclus social, de aceea marea majoritate le respectă de bunăvoie și pun presiune pe ceilalți să le respecte și ei. La noi e fix pe dos. Dacă e așa, cine face regulile alea? Cu ce mandat social? Și cum de am ajuns să existe o cutumă a nerespectării lor? Cred că sunt mai multe unghiuri aici care explică fenomenul.

Primul cred că are de a face cu felul în care funcționează la noi statul. Orice funcționar de stat român se percepe pe sine ca un agent al autorității și al puterii. El nu e în serviciul cetățenilor, ci al statului, iar cetățenii sunt supuși ai statului, deci, prin extensie, ai lui. E ceva fundamental aici ceva legat de însăși esența democrației. Statul nu e în serviciul cetățeanului, ci invers. Vedem asta la fiecare pas, la fiecare agenție a statului care ne cere documente de la alte agenții ale statului, la fiecare reglementare care ne face nouă viața mai grea ca să o facă pe cea a angajaților statului mai ușoară. Statul nu funcționează, în România, pentru noi, ci pentru el însuși. E un stat-zeu.

O consecință a acestui fel de a fi al statului român e că cetățenii privesc statul mai degrabă ca pe un opresor decât ca pe un par­tener social. Chiar cei care sunt beneficiari neți ai lui, cei care trăiesc din taxare și redistribuire, privesc statul tot ca pe un opresor, fie chiar și unul benevolent, care le mai și dă ceva, dar au cu el relația țăranului iobag cu boierul. Sărută mâna, dar îl fură cât poate când acela întoarce spatele.

În fine, o altă consecință e că, statul reglementând în esență pentru el însuși, e mereu dispus la suprareglementări, adeseori odios de absurde. De pildă, restricții de viteză de 30 km/h în zone în care se circulă fără pro­bleme cu 80, semne de oprire interzisă în zone unde nu e, evident, nicio problemă să oprești, drept care sunt sute de mașini parcate chiar sub ele, câte și mai câte. Aceste reglementări sunt făcute așa pentru că sistemul e construit pe evitarea riscului, nu pe obținerea vreunui rezultat, se reglementează ca să nu se spună că a rămas nereglementat, ca să nu fie cineva învinuit de ce nu a dat o lege care să interzică ceva.

Odată reglementarea realizată, ea nu mai e problema guvernanților, e problema celorlalți că nu se conformează. Asta duce la reglementări absurde, în cantități uriașe, la cerințe fără noimă aflate acolo ca să fie, în caz de, inaplicabile, care forțează oameni altminteri onești să le calce, ceea ce duce pe de o parte la mentalitatea că mortul e mereu de vină, iar pe de alta la faptul că multe reglementări nu pot fi, de fapt, puse consecvent în aplicare.

Acest din urmă fapt deschide calea la abuz (mereu calci vreo lege, trăiești la mila și bunăvoința autorității), la sentimentul că statul e inamicul tău, deci ești îndreptățit să-l fentezi și, mai cu seamă, la sentimentul că reglementările sunt esențialmente opresive și rezistența devine o datorie.

Nu în ultimul rând, e un fenomen bine studiat acela că, odată ce ai călcat o lege o dată, următoarea dată e mult mai lesne de călcat și următoarea și mai lesne și tot așa, până când responsabilitatea față de lege dispare cu totul și e înlocuită doar cu teama de a nu fi prins, cu sora mai mică și mai hâdă a responsabilității, cu răspunderea.

Acest fel de a fi al statului duce la crea­rea de reglementări menite să pună statul la adăpost de cetățean, văzut mereu ca un agent al răului, potențial infractor, mereu pus pe abuzuri și păcăleli. Nu ajută deloc faptul că mulți oameni chiar așa se comportă, dar e de pus întrebarea dacă oul a precedat găina sau invers. Eu cred că oul precede mereu găina, iar aici oul e statul și funcționarii lui. Pentru că ei sunt singurii care pot schimba lucrurile.

Ce ar fi de făcut? Nu e un răspuns simplu și, din păcate, în cultura românească a blamului și a dependenței față de autoritate, el ar fi probabil suicidar politic. Dar ar trebui făcut ce a făcut Irlanda în anii ’90, când a devenit tigrul Europei: ar trebui reformat statul din temelii. Și ar trebui reașezat pe asumpția că cetățeanul e în general onest și dornic să respecte legea și că statul e acolo ca să îl servească pe el, acel cetățean. Și că, dacă mai sunt și uscături, acelea trebuie identificate și tratate ca uscături, nu creat un sistem care să privească pe toți ca infractori doar ca să păzim statul de cei câțiva care chiar sunt.

Și mai trebuie înțeles că reglementările nu produc valoare, ca atare ele trebuie create la nivelul minim necesar, nu maxim. Ele nu pot și nu trebuie să înlocuiască responsabilitatea oamenilor pentru semenii lor, trebuie să prevină abuzurile și riscurile inacceptabile.

Pentru că sistemele sociale sunt, esențialmente, profeții autoîmplinite: dacă presupui a priori că toți oamenii sunt hoți și proști, ei vor deveni hoți și proști. Dacă presupui că sunt onești și capabili să decidă pentru binele comun, vor deveni așa. Socie­tatea e reflexivă. Îți dă înapoi ce pui în ea. Dacă pui în ea doar suspiciune, birocrație și excese, vei obține ce avem azi: o societate în care legea e opusă societății și ca atare convenția socială e contra ei, ceea ce face societatea aproape neguvernabilă. Această pandemie ne-a arătat ce monstruozitate de stat am creat. Poate ne vine mintea la cap să-l reformăm.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organiza­țională și associated dean for knowledge & leadership la Maastricht School of Mana­gement România – adrianstanciu.ro

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 345 (15 iulie – 15 septembrie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.