Adrian Stanciu: Fuga de normalitate

Adrian Stanciu: Fuga de normalitate

Una din întrebările pe care le pun adeseori clienților mei e despre cum arată binele, ce numesc ei bine? E una dintre întrebările cele mai revelatoare ale felului în care gândesc și acționează. Să vă dau câteva exemple.

De pildă îi întreb: „ce fac oamenii voștri despre care spuneți că fac bine?” Un răspuns frecvent e: își ating obiectivele. Iar cei care fac rău? Răspunsul e de regulă ușor mirat și condescendent, pentru că pare evident: nu-și ating obiectivele. Dar, în fapt, răspunsul nu e deloc așa de evident. Această abordare presupune că între bine și rău nu există niciun spațiu, că lumea nu are decât două extreme între care oscilezi, una pe care o numești bine iar alta rău. În viziunea lor, lumea nu are centru, nu există normal.

Această abordare e ultra-răspândită, exemplul de mai sus e doar unul din multele. În particular e unul foarte toxic pentru că creează organizații care pun o presiune uriașă pe oameni. În astfel de organizații îi întreb pe manageri în ce măsură se așteaptă de la oamenii pe care-i conduc să-și atingă obiectivele? De regulă, răspunsul e că toți ar trebui să o facă. Dacă conduci organizația așa, atunci apare o presiune enormă pe realizarea acelor obiective, ceea ce face ca toți oamenii să aibă un puternic interes investit în a trage standardele de performanță în jos, ca să le poată atinge pentru că, dacă nu le ating, intră în categoria celor răi în care nimeni nu vrea să ajungă.

Un fenomen conex dar pe dos e cel al companiilor care-și propun obiective de neatins știind precis că nu le vor atinge, în credința că efortul depus pentru excelență, chiar dacă ea nu ajunge să fie neapărat atinsă, oricum va duce organizația mai departe decât niște obiective tangibile. Am mai scris despre asta într-un articol despre sentimentul reușitei. În fapt, deși pare seducătoare, abordarea asta nu funcționează pentru că pe de o parte introduce ideea că obiectivele sunt acolo doar cu rol indicativ, nu e important să le atingi, iar pe de alta pentru că se creează un cadru în care nimeni nu mai poate conta pe nimic de la ceilalți, nicio promisiune nu mai de așteptat să fie îndeplinită, e o rețetă de haos.

Sigur, nu vreau să spun aici că ar trebui să ne propunem mediocritatea, dar ar trebui să acceptăm că între bine și rău există un amplu spațiu al normalității și că prima condiție a progresului e să accepți locul din care pleci, să înțelegi care e „norma”, cum arată azi normalul. Normalul nu e bun, dar nu e nici rău, e doar… normal.

Atunci ce e normal? Încercați să răspun­deți la întrebarea asta punându-vă o altă problemă: ce înseamnă un om înalt? Dacă vă întrebați asta veți găsi repede că mai trebuie să știți unele lucruri, de pildă sexul și vârsta, pentru că aprecierea diferă în funcție de acești parametri. Hai să reducem întrebarea la o femeie adultă. Când ați spune despre o femeie adultă că e înaltă? De unde știți?

Unele răspunsuri, când pun întrebarea asta, spun că fiecare are propria opinie; nu e adevărat, dacă ar fi nu am putea comunica despre nimic. Alteori răspunsul e că compar persoana cu propria mea înălțime. Asta e și mai evident neadevărat, dacă ar fi așa, toți cei înalți ar vedea lumea scundă și invers. Răspunsul e că compar persoana cu media observațiilor generale. Mintea noastră ține vii mii de curbe de distribuție normală, despre absolut orice. Știți dacă un pahar e mare sau mic, gros sau subțire, greu sau ușor, dacă o femeie e înaltă sau scundă, subțire sau corpolentă, dacă are părul lung sau scurt, etc. Etc. S-ar putea să vi se pară o observație trivială, dar nu e. Încercați să obțineți acest răspuns pe cale automată și veți vedea ce complexă devine analiza. Creierul vostru o face cu milioane de categorii în fracțiuni de secundă, mereu.

Deci, ce înseamnă înalt? Înseamnă mai înalt decât e normal. Atunci ce e normal? Sunt observațiile distribuite în jurul mediei, aproximativ 30-35% de o parte și de alta, adică cam 65-70% din observații, grupate în jurul mediei, sunt considerate normale. De pildă, la femei adulte, media e cam de 163 cm, iar 70% din observații se învârt între 156 și 170 cm. Același lucru este valabil despre orice.

Ca atare, în jurul nostru e plin de evenimente sau observații pe care le considerăm normale iar asta face parte din viața noastră. Problema în organizații e că avem un fel de fugă de normalitate. Ea e văzută ca mediocritate (ceea ce și este), ca atare e văzută ca inacceptabilă. Doar că asta e imposbil. Era un banc pe vremea lui Ceaușescu despre un ordin prezidențial care cerea ca niciun liceu din țară să nu mai aibă rezultate sub media națională.

Dacă vrem să încurajăm excelența, trebuie să acceptăm că normalitatea există și ea e… normală. Ca normalitatea să devină excelentă înseamnă că întreg sistemul trebuie să își mute media către zone la care alte sisteme încă nu operează, dar pentru asta e important ca normalul să fie înțeles și respectat, ca să putem încuraja binele și excelența. Asta înseamnă că între binele pe care îl încurajăm, răsplătim și dăm drept exemplu și răul pe care îl îndreptăm sau eliminăm trebuie să existe mereu acest spațiu al normalității în care oamenii să se poată regăsi și în care să își poată evalua rezultatele și progresul.

Mai nou, văd în societate peste tot și în tot felul de forme hilare fuga asta de normalitate. Văd un exces uluitor și inexplicabil de diminutive, de la chelnerii care mă întreabă dacă am nevoie de o facturică, la medicii care îmi cer să ne dăm jos cămășuța (sic), dar și un exces la fel de uluitor de superlative absolute. Cunosc oameni care fac un abuz uriaș de cuvinte ca „senzațional” sau, mai englezit, „amazing”. Totul e pentru ei un superlativ uluitor, la orice pas. Desigur, dacă totul e mereu și mereu senzațional, atunci senzaționalul devine… normal, pentru că așa funcționează mintea noastră, se bazează mereu pe media observațiilor. Fuga de normal devine, pe această cale, chiar dușmanul care o inspiră, adică devine normală.

Eu, unul, nu vreau să trăiesc într-o societate senzațională, nu vreau să am medici a căror grijă față de mine se maniestă prin a mă trata ca pe un copil de 6 ani, nu vreau facturici, bonulețe, brânzică, ciorbiță, nu vreau colegi „amazing” sau super sau senzație. Nu vreau obiective cu 100% din ceva, orice, nu vreau „moonshots”, nu vreau totul ori nimic, nu vreau întreceri în care locul doi e locul unu pentru pierzători. Eu aș vrea, dacă se poate, o lume normală, așezată, plictisitoare, din care, din când în când, să răsară singulară și deosebită în singularitatea ei câte o experiență excepțională, memorabilă prin excepționalitatea ei. Adică o lume normală.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 369 (19 decembrie 2022 – 15 februarie 2023). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.