Adrian Stanciu: Falsele alegeri

Viața noastră de fiecare zi e plină de alegeri. Unele, rare, sunt alegeri importante, care au consecințe pe termen lung și care ne influențează semnificativ viața. Sunt alegerile cărora le dedicăm mai mult timp și spațiu mental, pentru care ne căutăm surse de inspirație și sfaturi în afara noastră.

Cele mai multe, însă, sunt alegeri mici, la care zăbovim puțin sau deloc, pe care le facem în virtutea obișnuinței sau a impulsului de moment: cu ce ne îmbrăcăm azi, ce mâncăm la prânz, ce fel de gem sau unt sau cașcaval îmi cumpăr, câte și mai câte. Există o industrie întreagă și multe miliarde de euro angajate pentru a ne schimba aceste alegeri, dar acest articol nu e despre ele, ci despre unele alegeri pe care le abordăm dintr-o perspectivă limitativă și, odată abordate astfel, nu pot avea decât rezultate limitative. Din acest motiv le-am numit false alegeri, pentru că ele de fapt nu ar trebui neapărat să fie astfel abordate, sau poate nu ar trebui să fie alegeri deloc. Am să vă descriu mai jos trei tipuri de astfel de situații.

Primul dintre ele și, poate, cel mai răspândit e alegerea dintr-o singură opțiune. Una din cele mai răspândite greșeli în rezolvarea problemelor e că tindem să facem alegeri care au o singură opțiune, adică alegem dacă să facem ceva sau nu. Cam 70% din deciziile pe care oamenii le iau atunci când au o problemă de rezolvat sunt încadrate în acest fel. Desigur, și asta e o alegere, dar e cumva o falsă alegere, pentru că nu am explorat toate variantele, nu alegem dintre diferite soluții, alegem doar dacă una dintre ele e viabilă sau nu. Problema cu a face lucrurile astfel e că mintea noastră e foarte preocupată de reducerea incertitudinii, ca atare caută cu febrilitate soluții la problemele cu care ne confruntăm. Când dăm peste una, mintea se agață de ea cu putere și refuză să mai vadă altele. Ca atare, acest fel de a alege fără alegeri arareori duce la cele mai bune decizii. Pentru a evita să ajungem aici e util ca orice fază de alegere să fie precedată de o fază de explorare, în care ne lăsăm mintea deschisă să exploreze alternative, din care apoi să alegem cu adevărat pe cea mai viabilă dintre ele.

Un caz particular al acestei false alegeri e celebra replică din „Nașul” lui Coppola cu care Don Corleone face cuiva „o propunere de nerefuzat”: îi pune aceluia un pistol la cap și-l asigură că fie semnătura lui, fie creierul lui va fi pe contract în următorul minut. Există multe astfel de false alegeri în viață, fără ca ele să fie neapărat amenințări, dar alegeri profund asimetrice în care una dintre variante e în mod evident inacceptabilă. Faptul că încercăm să le încadrăm ca alegeri maschează cumva faptul că de fapt nu sunt.

O altă categorie ultrarăspândită de false alegeri sunt falsele limite, adică situații care sunt prezentate ca singurele alegeri posibile, deși, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Cele mai toxice false alegeri din această categorie sunt alegerile pasiv-agresive. Am auzit de nenumărate ori situații încadrate cam așa: „OK, e adevărat că am reacționat dur și agresiv, dar cu ăștia nu se poate altfel, vrei să te calce toți în picioare?” Sunt zeci de variante la temă, dar toate compară un comportament agresiv cu opusul lui pasiv în încercarea de a demonstra că acela era inevitabil. E adevărat că, deși sunt la rândul lor disfuncționale, comportamentele agresive dau rezultate mai bune decât cele pasive, cel puțin în ceea ce privește îndeplinirea scopurilor sau sarcinilor. Dar problema e că acest fel de încadrare e bazat pe premisa că astea sunt singurele variante posibile, deși în realitate nu sunt. Comportamentul nostru social față de ceilalți e centrat pe noțiunea de abordări constructive, care pleacă de la a-i asculta și înțelege pe ceilalți, de la a căuta punți de legătură către ei, de a empatiza cu valorile și pozițiile lor pentru a putea găsi un teren comun pe care să construim. Comportamentul constructiv nu e nici agresiv dar nici pasiv, nu presupune adoptarea fără discernământ a pozițiilor celorlalți sau acceptarea unor valori care nu ni se potrivesc. Presupune, pur și simplu, să căutăm un spațiu comun, pornind de la premisa (nu certitudinea) că el e posibil și că există și stă în puterea noastră să-l găsim. Faptul că decodăm, dimpotrivă, lumea în acest fel ultrasimplist, ca pe un teren de luptă, în care ori domini ori ești dominat, nu-ți lasă loc pentru o abordare constructivă, te obligă practic la un comportament agresiv și nu doar atât, ți-l și legitimează. E o mare problemă, mai ales în societatea românească care are o foarte puternică trăsătură de hipercompetitivitate.

În fine, o a treia categorie de false alegeri sunt falsele dihotomii, adică alegeri care sunt văzute ca excluzându-se reciproc, deși asta nu e neapărat adevărat. Încadrăm situațiile așa pentru că o astfel de abordare simplifică mult alegerea respectivă și, cumva, o legitimează și explică pe cea pe care o preferăm. O să vă dau câteva exemple.

Poate cea mai des întâlnită de mine astfel de falsă alegere e cea dintre oameni și profit, în cazul companiilor. Am avut odată un client care avea printre valori „people first”, adică ”oamenii înainte de toate” și care a intrat într-o criză gravă de încredere în relația cu propriii angajați când, într-o situație de piață extrem de dificilă, compania a fost obligată să concedieze cam 30% dintre angajați. Cei care au rămas au fost șocați de acest fapt și au început să pună puternic la îndoială buna credință a managementului și acționariatului companiei pentru că au permis o astfel de situație. S-a pus întrebarea: noi vrem grijă față de oameni sau profit pentru acționari? Ce scapă din vedere această întrebare e că într-o situație limită ca cea în care se afla compania, grija față de oameni a presupus, de fapt, luarea unei măsuri drastice, pentru a salva ceea ce putea fi salvat, inclusiv viitorul celor 70% care au rămas. Faptul că managementul nu a știut să explice că această situație nu e, de fapt, o alegere între oameni și profit ci între un viitor împreună și faliment, a dus la o adevărată revoluție în interiorul companiei. În general, rolul esențial al profitului pentru asigurarea viitorului și dezvoltării unei companii e prea puțin explicat angajaților care ajung să îl vadă în opoziție cu bunăstarea lor deși, de fapt, de cele mai multe ori nu e deloc așa.

Un caz particular al acestei false dihotomii pe care l-am întâlnit la mai mulți clienți, e alegerea între binele angajaților și binele clienților sau, într-un sens mai larg, între binele oamenilor și performanță. Cumva, în substrat e această idee că performanța cere efort și maximizarea performanței presupune a cere eforturi nerezonabile de la angajați. Mai presupune și că scopul în viață al angajaților e să minimizeze efortul, că dacă nu i-ar presa nimeni, nu ar face nimic. În realitate oamenii vin la muncă, printre altele, fix ca să fie performanți, să se simtă utili, să simtă că viața lor profesională are sens. Nu e nicio dihotomie aici, dacă e una, e pentru că managementul nu a știut să-i conecteze pe oameni la valoarea socială a muncii lor. Odată această conexiune făcută, problema dispare de la sine și nimeni nu o va mai încadra ca pe o alegere dihotomică, pentru că de fapt nu e una.

Într-o notă mai generală, ori de câte ori sunteți în situația de a alege între variante care par că se exclud între ele, încercați să puneți la îndoială faptul pe care-l acceptăm cu prea mare ușurință, că ele chiar se exclud și să căutați căi de a le aduce împreună, de a le rezolva pe ambele. E o cale nu doar de a face alegeri mai bune, dar și de a construi relații mai temeinice cu ceilalți.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 379 (15 decembrie 2023 – 15 februarie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.