Adrian Stanciu: Crizele de creștere

Printre multele mele defecte cu care mă războiesc de când mă știu, unul cu care nu am făcut niciun milimetru de progres e că sunt foarte leneș. Detest efortul, mai ales fizic, dar nu numai și fac tot ce pot ca să îl evit. Cu toate acestea am făcut multe lucruri în viața asta, pentru care am depus foarte mult efort. Mult timp m-am întrebat cum se împacă aceste două direcții opuse din viața mea.

Sigur, o explicație la îndemână, în linie cu discursurile motivaționale sau cu unele cărți de dezvoltare personală, ar putea vorbi despre determinare, despre puterea de a te autodepăși, despre reziliență, anduranță și perseverență. Dar mie aceste calități îmi lipsesc aproape cu desăvârșire. Explicația ar trebui să fie altundeva.

Acum niște ani am avut o sesiune de terapie cu o terapeută foarte căutată și respectată de toți, inclusiv de mine. Locuia în Australia, ne vedeam rar și mă tot rugam de ea să încerce și cu mine, până când, într-o bună zi, ne-am potrivit în suficientă măsură agendele ca să-mi aloce câteva ore. În decursul lor i-am povestit, printre altele, de sindromul impostorului, cu care mă lupt de când mă știu. Iar ea mi-a zis așa: „Dar cum poți tu avea un sindrom al impostorului; ești o persoană respectată, un om de succes, de unde-ți vine sentimentul ăsta?”. Afirmația asta m-a mirat, pentru că eu nu mă consider un om de succes, și i-am spus-o și ei. M-a întrebat atunci: „Dar tu cum îți definești succesul?”. Și mi-am dat seama cu ocazia aceea că asta era o întrebare pe care eu nu mi-o pusesem niciodată, deși eram trecut de 50 de ani! Când am încercat să răspund la ea, mi-am dat seama că eu pentru mine îmi definesc succesul ca libertatea de a face ce-mi place și că, din perspectiva asta, chiar am fost un om de succes, pentru că au fost foarte rare ocaziile din viața mea când a trebuit să strâng din dinți ca să mă mobilizez lunea de dimineață când mergeam la serviciu, iar atunci când aceste ocazii au apărut și au tins să dureze, am avut luxul de a mă putea desprinde și a o lua de la capăt altundeva. Iar acest privilegiu este, pentru mine, de neprețuit.

Cu aceeași ocazie mi-am dat seama că pe aici trebuie să caut și răspunsul la paradoxul dintre lenea mea cronică și travaliul considerabil pe care l-am pus în multe dintre aceste activități către care m-a dus viața. De fapt nu e un paradox, pentru că efortul pe care l-am pus în ceva care-mi place nu l-am resimțit, de fapt, niciodată ca efort. Și cred că nu sunt singurul în această situație. Îmi povestea recent prietenul și partenerul meu Cosmin despre o clientă de-ale lui care muncea foarte mult în echipa ei, stătea adesea peste program, lucra adeseori și prin weekend, până când colegii ei au început să cadă pe gânduri și să se îngrijoreze că o să clacheze. Și au început să-i zică, la început mai blând, apoi mai apăsat, că trage prea mult de ea și ar fi bine să o lase mai ușor. Dar persoana cu pricina nu înțelegea mesajul, pentru ea acel efort nu era un efort, nu îl percepea ca atare și încerca să le spună colegilor că e bine, îi place ce face și se bucură de timpul petrecut făcând acele lucruri.

Sunt sigur că toți cei care citiți aveți măcar câteva activități care vă dau același sentiment. Poate că multe dintre ele sunt extraprofesionale, poate că e vreun sport, sau vreun alt fel de hobby. Dacă găsiți acest fel de activitate în aria profesională sunteți privilegiați, aveți șansa rară să munciți așa cum vă place, să resimțiți munca ca pe o pasiune personală, iar asta să vă umple de energie și de sens. Așa că poate că ar fi de folos dacă am răspunde împreună la întrebarea: ce fel de activități au acest dar de a ne captiva și energiza până la nivelul la care nu mai percepem efortul ca efort, durerea ca durere, iar timpul stă în loc?

Din fericire există cineva care și-a dedicat aproape întreaga viață studierii acestui fenomen. Numele lui e Mihaly Csikszentmihaly (se pronunță Mihai Cicsentmihai), a fost un psiholog american de origine maghiară. Petrecându-și copilăria în Ungaria anilor de după război, a fost mereu intrigat de faptul că, aflați în contexte similare, unii oameni își păstrează tonusul și optimismul în timp ce alții cad în depresie. Încercările lui de a înțelege ce produce acest optimism l-au îndreptat către a studia acest fenomen al activităților care ne transportă într-un alt spațiu mental, în care le dăm toată energia și toată atenția noastră, în care pierdem noțiunea timpului iar efortul încetează să mai fie perceput ca efort, chiar dacă el produce disconfort și chiar durere. A asemuit această stare cu aceea de a pluti în curentul puternic al unui râu, în a te lăsa dus de el. L-a numit „starea de flux”.

Dar ce ne produce această stare excepțională? Răspunsul lui Csikszentmihaly este că e o combinație de doi factori, anume de provocare și măiestrie. Ne plac până la a ne pierde în ele activitățile care ne provoacă la ceva la care suntem buni. Dacă am face un grafic care are pe orizontală măiestria și pe verticală provocarea, prin mijlocul lui ar trece o bandă oblică, la 45 de grade, care ne îndreaptă către starea de flux. Sub ea sunt activități la care suntem buni dar care nu ne provoacă, sunt prea ușoare. Ele generează doar plictiseală și apoi apatie. Nu are niciun haz să faci ceva la care ești bun dar care e foarte ușor, devine plictisitor și apoi devine perceput ca o corvoadă. Lipsa provocării duce la lipsa angajamentului și apoi ucide chiar plăcerea de a face ceea ce faci. Dar nici inversul nu e mai bun. Dacă suntem provocați la ceva la care nu suntem buni, sentimentul pe care provocarea îl produce e de anxietate, iar anxietatea produce paralizie și evitare.

Din păcate, prin organizații suntem mult mai preocupați de a-i provoca pe ceilalți să devină buni acolo unde nu sunt, ni se pare că așa are loc creșterea. Vorbim des despre „zona de confort” și despre cum trebuie să ieși din ea. În realitate, după cum scriam într-un articol trecut, zona de confort e mai degrabă o zonă de securitate, gardurile ei sunt făcute din frici, nu e deloc o postură confortabilă, e doar sigură. Nu altfel stau lucrurile nici cu crizele de creștere.

Există această credință că pentru a crește trebuie să te forțezi, trebuie să te doară, să te întinzi până aproape de rupere. Există ceva valoare în credința asta, în sensul că prima limită a noastră e mereu în capul nostru și e util să fim forțați cumva să o depășim ca să înțelegem asta. Doar că dacă această criză e menținută pe termen lung, ea își pierde repede potențialul motivator și devine o sursă de stres și de anxietate. Adevărata creștere nu se poate petrece în contextul unei frici perpetue sau a unei dureri perpetue sau a ambelor. Oamenii devin buni când fac ceea ce le place și îi animă, nu când strâng din dinți și îndură. Poate că există persoane care pot crește așa, contra naturii lor, dar nu ăsta e cazul cel mai răspândit, e timpul să încetăm să ne așteptăm de la oameni să fie eroi sau zmei. Efortul susținut pe termen lung e posibil doar dacă nu îl mai percepem ca efort sau ca pe o corvoadă, iar pentru asta e nevoie să ne placă ce facem și, mai cu seamă, să ne placă de noi în timp ce o facem. Asta presupune că ne întrebuințăm calitățile ca să reușim lucruri ambițioase dar posibile, că ne bucurăm de parcurs și de reușite și că pe această cale ne întărim încrederea în puterile noastre și în potențialul nostru.

Haide să nu mai angajăm pești ca să le cerem să se suie în copac și să ne răstim la ei că nu sunt în stare ca să le provocăm crize de creștere. Haide mai bine să folosim energia și angajamentul oamenilor și să le folosim calitățile. Va fi un timp și un efort mult mai bine cheltuit, în avantajul ambelor părți.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 383 (16 mai – 16 iunie 2024). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.