Adrian Stanciu: Crize și conducători

Reading Time: 4 minute

Am citit recent, în revista „DoR”, un articol amplu despre Raed Arafat. E un articol lung, cere răbdare, dar ca mai toate articolele din „DoR” e unul care merită timpul petrecut.

Raed Arafat e un personaj fascinant, iar povestea lui e un fel de roman. Cea mai interesantă parte a ei este, după părerea mea, felul în care a reușit să se metamorfozeze pe parcursul a numai 10 ani din eroul națiunii în antieroul ei, paratrăsnetul tuturor nemulțumirilor tuturor. „DoR” spune povestea asta bine, dar, după părerea mea, incomplet.

Sunt sigur că această metamorfoză îi pricinuiește domnului Arafat multă durere și frustrare și sunt sigur că îl încearcă un sentiment de dezamăgire față de memoria scurtă și lipsa de recunoștință a mulțimilor. Bănuiesc că decodează fenomenul pe seama proverbialei incoerențe și ingratitudini a maselor și asta îi permite să se vadă pe sine în continuare ca pe un erou fără pată. Nu îl cunosc pe domnia sa, speculez aici, dar m-aș mira să mă înșel prea tare, urmărind repetatele sale reacții la critici.

Eu cred că domnul Arafat nu e victima caracterului frivol al oamenilor, ci a propriei sale neînțelegeri profunde a naturii umane. Domnul Arafat și-a câștigat capa și spada de supererou luptându-se cu balaurul numit stat, în sprijinul cetățenilor obișnuiți. Ajuns în posturi de putere, în schimb, a trecut cu arme și bagaje de partea balaurului, chiar dacă animat de cele mai bune intenții și încercând să îl schimbe din interior.

În aparițiile publice, Raed Arafat a fost și este mereu un exponent rigid al statului. Căderea lui nu e o cădere, e o trădare. În buna tradiție românească, Raed Arafat a schimbat, pur și simplu, tabăra.

Pentru cititorii Biz, însă, traiectoria sa de carieră poate că nu e prea interesantă. Dacă e, citiți articolul din „DoR”. Ce ar trebui să fie interesant, în schimb, e studiul de caz în managementul crizelor reprezentat de uriașul experiment natural prilejuit de pandemie. Despre el și despre lecțiile lui aș vrea să vorbesc aici, pentru că lecțiile sunt valide pentru orice criză. După părerea mea, următoarele lecții ar trebui să fie clare pentru oricine se uită la felul cum statul român a gestionat această criză.

Nu se poate crea etică cu forța. Am scris un articol despre asta. E o idee controversată. Dacă vreți să citiți argumentul extins, citiți articolul, nu îl reiau aici. Dar cred că pandemia a ilustrat acest lucru fără dubiu. E absolut absurd să încerci să creezi un comportament responsabil în mase cu amenințarea biciului. Comportamentul responsabil nu poate veni decât din convingerile interioare ale fiecăruia. Mai mult decât atât, există și în etică un fenomen de tipul “imunității colective”. Dacă cei mai mulți dintre noi respectăm regulile de bunăvoie, atunci cei puțini care nu le respectă se vor lovi la fiecare pas de această masă de oameni responsabili, se vor descurca cu greu și vor simți presiunea de a se alinia la rândul lor. Dacă nu o fac, sunt ușor de identificat și corectat prin măsuri coercitiv-punitive. Dacă situația e invers, însă, se generează o stare în care toți sunt frustrați, iritați, respectă regulile doar atâta vreme cât există spectrul pedepsei, le încalcă ori de câte ori pot și se manifestă în orice fel pot împotriva lor. E un fel de stat polițienesc, un job de-a “hoții și vardiștii”. Nu îmi pot imagina o idee mai absurdă de a controla pandemia decât să introduci o formă de dictatură militară. Cine a avut ideea asta nu pricepe nimic, dar nimic din psihologia conducerii. Dacă vrei să creezi atitudini responsabile trebuie să duci o enormă muncă de convingere înainte de orice coerciție.
Mintea umană umple necunoscutul cu monștri, nu cu zâne. În vreme de incertitudine cu precădere, mintea va căuta certitudini, chiar unde nu există și chiar dacă ele sunt rele, ba chiar mai cu seamă dacă sunt rele. Incertitudinea induce anxietate, stres, slăbește rezistența la șocuri psihice și fizice. Certitudinea unei probleme grave produce energie, adrenalină, luptă și revoltă. De aceea în vreme de incertitudine, mai ales, e nevoie de multă, multă, comunicare. Ideea de a comunica puțin și cu cuvinte sobre, date minimale și fără explicații a fost la rândul ei o idee catastrofală. Ar fi trebuit inițiate dezbateri largi, la care publicul să fie invitat, să se răspundă pe îndelete la întrebări, frici, conspirații, erori de judecată etc. Lipsa de comunicare și de informații a creat un spațiu liber uriaș de joacă pentru monștrii pe care mintea noastră îi aduce la viață în astfel de momente. Și ei au apărut și au proliferat prin vastele camere cu ecou ale rețelelor sociale.
Încercarea de a părea perfect produce distanță, nu apropiere. Frica asta de a fi pe vreundeva vulnerabil, preocuparea de a nu arăta nicio slăbiciune, de a pretinde mereu că ești în control e ceva foarte românesc și foarte răspândit la politicieni și persoane în posturi de putere. E un fel primitiv și extrem de limitat de a înțelege puterea. Puterea ți se dă de către ceilalți, e un semn de încredere. Oamenii perfecți nu generează atracție și nici încredere, ci distanță. Distanța îți scade puterea, nu ți-o crește. Fiți mereu pregătiți să vă recunoașteți limitele, să acceptați că nu știți totul, să vă arătați umani și imperfecți, abia asta e cu adevărat un semn de putere. Unde mai pui că uneori încercarea asta de a părea puternic și în control cu orice preț e înecată în ridicol, ca în posturile marțiale cu geacă de piele ale ministrului Vela.
Dacă vrei să-ți apropii oamenii, trebuie să te apleci către ei, nu să te urci pe piedestale morale. Felul distant și arogant în care au fost tratate angoasele legitime ale publicului, fie ele și absurde, nu le-a făcut deloc să dispară, ci, dimpotrivă, să se amplifice. E parte din meseria de om politic să poți comunica cu toate segmentele societății, nu doar cu cele convenabile. Cine nu poate face asta nu ar trebui să accepte vreodată vreo demnitate publică.
Ultima, dar nu cea de pe urmă. Nu e o dramă să greșești. Ceilalți se așteaptă la asta, e uman și firesc. În schimb e o dramă să îți ascunzi greșelile, să le explici sau să te prefaci că nu s-au întâmplat. Puterea nu vine din infailibilitate, ci din capacitatea de a funcționa și de atinge scopurile dorite în ciuda limitărilor inerente date de natura noastră imperfectă. Recunoașteți-vă imediat greșelile, asumați-le, corectați-le, cereți iertare celor afectați, înlăturați pe cât posibil efectele lor negative și mergeți mai departe.

Deși îi doresc domnului Raed Arafat să fi învățat ceva din ultimele 6 luni, pandemia a fost o bună lecție nu doar pentru dânsul ci pentru fiecare dintre noi despre ce să faci și mai ales ce să nu faci în situații de incertitudine. Să nu risipim ocazia de a învăța ceva din ea.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Maastricht School of Management România.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 347 (15 octombrie – 15 noiembrie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.