Adrian Stanciu: Credințe și fapte

Adrian Stanciu: Credințe și fapte

În ultima lui carte, “Factfulness”, regretatul medic suedez Hans Rosling începe prin a pune un set de întrebări despre starea actuală a lumii. Dacă sunteți curioși, le puteți găsi pe factfulnessquiz.com. Sunt interesante și foarte utile pentru a vă testa un pic nu neapărat cunoștințele, pentru că despre multe probabil că nu aveți o idee precisă, cât opiniile, intuițiile despre starea generală a lumii. Vă las să faceți quiz-ul, înainte de a merge mai departe.

Nu știu la câte dintre întrebări ați nimerit răspunsul corect. Dacă sunteți la fel ca majoritatea oamenilor probabil că la mai puțin de jumătate. Asta nu e un subiect în sine. Nu sunt informații foarte la îndemână, nu era de așteptat să aveți păreri foarte precise. Sunt două observații interesante, însă, aici.

Prima e că rata de răspunsuri corecte e doar foarte puțin influențată de nivelul de pregătire al respondenților, iar adeseori nu cum ne-am aștepta, ci invers: cu cât nivelul de educație e mai mare, cu atât numărul de răspunsuri corecte e mai mic. Hans Rosling a dat acest mic quiz în deschiderea intervențiilor lui la TED, la conferința de la Davos, la Națiunile Unite sau la întâlniri la vârf ale unor mari corporații al căror viitor și strategie depindea esențial de capacitatea liderilor lor de a înțelege bine lumea și evoluțiile ei așteptate. În toate aceste ocazii nivelul de educație și de apropiere cu subiectul al respondenților nu a mărit, ci a micșorat acuratețea răspunsurilor.

Întrebările lui Ros­ling, după cum ați văzut, au trei variante de răspuns. Dacă oamenii ar răspunde aleator, ar da cu un zar și ar alege așa, atunci ar avea 33% răspunsuri corecte. Aceasta ar fi rata de răspuns și dacă ar fi pus întrebările cimpanzeilor de la Grădina Zoologică din Stockholm, după cum remarca amuzat autorul. Ei bine, majoritatea acestor oameni, cu mare educație și deschidere, au răspuns mai prost decât cimpanzeii de la Zoo, adică au avut rate de răspuns sub 33%.

A doua observație e și mai inte­re­santă. Faptul că acești oameni au răspuns mai prost decât dacă ar fi răspuns la întâmplare e tulburător, dar și mai tulburător e felul în care au răspuns greșit, anume au ales sistematic variante de răspuns mai rele decât realitatea. Cu alte cuvinte, cei mai mulți oameni și cu precădere cei mai educați dintre noi au o viziune despre realitate mai sumbră decât e ea cu adevărat.

Această constatare e valabilă și în alte domenii. Majoritatea oamenilor sunt con­vinși că lumea e acum un loc mai nesi­gur. Foarte puțini părinți își lasă azi copii nesupravegheați, fie și pe perioade scurte. În generația mea era extrem de normal ca copiii să petreacă foarte mult timp nesupravegheați, de aici expresia “generația cu cheia de gât”. Pe mine mama m-a dus la școală doar în prima zi. De a doua zi se presupunea că știu drumul și mă duc singur. Pe jos, desigur.

Când am împlinit 9 ani, mi-am dorit foarte tare să fiu făcut pionier, pentru că voiam să fiu primit la cercul de karting de la Palatul Pionierilor. Aveam niște prieteni cu un an mai mari acolo și eram fermecat de poveștile lor. Cum am fost primit, cum m-am înscris. Mă duceam de două ori pe săptămână. Ca să ajung acolo trebuia să schimb două autobuze, aproape de la un capăt la celălalt al traseelor. Nu s-a pus nicio milisecundă pro­blema să mă ducă cineva, nici măcar prima oară. Iar eu eram un copil blajin și complet neaventuros.

Am vorbit subiectul ăsta cu mulți părinți, de multe ori, pentru că mie mi se pare că felul ultraprotector în care ne creștem copiii e o greșeală. Răspunsul cvasiunanim a fost: “Nu mai sunt vremurile alea, lumea e acum un loc mult mai periculos”. În realitate lucrurile stau fix, dar fix pe dos. Pe aproape orice fel de măsurătoare te uiți, lumea e azi un loc mai sigur și mai puțin violent. Puținele capitole în care evoluția a fost inversă sunt puternic contrabalansate de multele capitole în care riscurile au scăzut masiv. În cartea lui, bestseller mondial, “The Better Angels of Our Nature”, Steven Pinker argumentează asta irefutabil, pe larg, cu date și fapte. Știu că nu vă vine să credeți, parcă vă văd capetele care se leagănă a dubiu și vă aud zicând: “Se prea poate, dar…”. Și totuși, așa e.

Dacă admitem că așa e, atunci cum de ne înșelăm, așa de tare? Eu văd trei mari surse ale problemei, de fapt una cu mai multe implicații:

1. Mintea noastră e debalansată către așteptări negative. Dacă nu vine copilul la timp de la școală, vă gândiți că a pățit ceva, nu că stă la taclale cu un coleg, deși varianta din urmă e mult, mult mai probabilă decât prima. Există o explicație evoluționistă pentru asta. Tot ce e normal nu merită atenție și e tratat de sistemul nostru automat de luat decizii, pentru a ține sistemul alegerilor conștiente liber pentru deciziile serioase, cu impact mare. Ca să merite atenție, deci, ele trebuie să iasă din normal. Când ies din normal, e un avantaj evoluționist să le presupui anormal de negative, nu de pozitive. Dacă le crezi negative și nu sunt, te bucuri, dacă le crezi pozitive și nu sunt, mori și genele tale nu merg mai departe. În mii de generații am populat, astfel, planeta cu pesimiști.
2. A doua problemă, conexă primei, e că doar astfel de informații au caracter de știre. Ele produc descărcări de adrenalină, ne țin alerți, sunt memorabile. Celelalte, nu. Ca atare, tot, dar tot fluxul de știri cu care suntem înconjurați e eminamente negativ și cu totul și cu totul excepțional. Nu veți vedea o știre: “Azi 11 milioane de călători au călătorit în perfectă siguranță cu avionul”, pentru că se întâmplă asta în fiecare zi. Dar veți afla când într-un accident aviatic mor 120 de oameni. Acest fenomen duce la ceva ce se numește “salience bias” sau eroarea de proeminență. Unele informații par mai dominante decât sunt pur și simplu pentru că sunt vehiculate mai mult. Veștile rele par copleșitoare pentru că doar ele se comunică. Sofisticarea uriașă a mijloacelor de comunicare în ultimii 50 de ani a dus la această percepție de catastrofă iminentă, deși realitatea e invers.
3. A treia problemă e că mintea noastră are nevoie de repere ca să gestioneze realități cu grad mare de incertitudine. Credința că lumea e căzută ne împinge să căutăm soluții, să ne luăm măsuri, ne face activi și ne dă iluzia responsabilității, suntem importanți și utili. Dacă ne relaxăm și lăsăm lucrurile să se desfășoare în firescul lor, noi la ce mai suntem buni?

Mintea noastră așa e construită. Nu vă puteți lupta cu ea, lupta e pierdută din start. Dar vă puteți lupta cu concluziile ei. Puteți să-i puneți la îndoială instinctele, să înțelegeți că își formează păreri doar cu informațiile pe care le are la îndemână și că acelea sunt mereu și sistematic debalansate negativ, că mediile de informare vă hrănesc doar cu evenimente negative și mai degrabă rare decât tipice, să căutați mereu o viziune de ansamblu și să auziți și argumente contrarii înainte de a vă fixa la orice opinie. Mai ales acum, într-o situație de maximă incertitudine ca cea prin care trecem, un astfel de exercițiu e de natura sănătății mintale.

Avem un banc celebru și haios, noi românii, acela cu definiția pesimistului. E un optimist informat. Și aici, din păcate, realitatea e fix pe dos.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organiza­țională și associated dean for knowledge & leadership la Maastricht School of Management România.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 344 (15 iunie – 15 iulie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.