Adrian Stanciu: Convenționalism și disciplină

Adrian Stanciu: Convenționalism și disciplină

În modelul conceptual cu care operez în proiectele mele de consultanță, atunci când evaluez lideri sau organizații, și care descrie modul nostru de interacțiune cu lumea există o dimensiune care se numește “convenționalism”. La nivel individual ea reflectă o nevoie puternică de a face lucrurile cum se fac, cum se așteaptă ceilalți să fie făcute, de a urma linia fie a căilor de acțiune validate de trecut, fie mai adesea, validate de comunitate, de a sta în rândul lumii. La nivel organizațional, ea se manifestă printr-o preocupare pentru ordine, pentru respectarea strictă a regulilor, prin primatul acestora în fața ideilor și printr-un accent special pus pe conformarea la ele.

Atunci când îi întreb pe clienți mei ce efect cred că are acest mod de interacționa cu lumea, adeseori ei văd aspectele lui negative, dar îi văd și multe conotații pozitive, îl văd ca pe un fel de rău necesar, ca pe o cerință minimală pentru a putea funcționa împreună în grupuri, mai ales în grupuri mari. În realitate, toate cercetările arată o corelație negativă între convenționalism și performanță, de orice fel. Motivul pentru care pare, uneori, a fi ceva util e pentru că e confundat cu disciplina, o calitate indispensabilă execuției unor acțiuni comune în grupuri. Ele sunt, însă, concepte radical diferite.

Pentru a explica diferența am să încep prin a explica mai bine ce e, de fapt, conven­ționalismul. El e bazat în nevoia de a ne proteja și în ideea că dacă ceva a mers în trecut atunci va merge și în viitor sau că, dacă ceva merge pentru alții, atunci va merge și pentru mine. Această abordare, care caută securitatea în numere, în ceilalți, în tradiție sau convenții acceptate larg, e o consecință naturală a unei evoluții care a fost, pentru multe milenii, mai degrabă foarte lentă. Viteza de schimbare a realității a crescut constant în ultimele sute de ani, până la ritmul amețitor de azi. Creierul nostru însă, forjat în sute de mii de ani, a rămas în urma acestei realități. Așa se face că ceva ce acum un an era o idee bună, azi e una banală, iar mâine una proastă, dar creierul încă nu înțelege asta. De aici efectul oarecum contraintuitiv al convenționalismului.

O altă idee important de înțeles aici e că acest fel de abordare e despre respecta­rea convențiilor, nu neapărat a regulilor. România e o societate foarte convențională, dar, cel puțin aici, în sud, există o convenție despre nerespectarea regulilor, dacă le respecți ești ciudat, există o presiune socia­lă să nu le respecți. Un exemplu foarte bun despre asta sunt adolescenții. Mai toți se consideră neconvenționali. În reali­tate, ­vârsta adolescenței e poate cea mai convențională din viața noastră, pentru că e vârsta la care simțim cea mai mare presiune socială de a ne integra într-un grup, vârsta la care identitatea noastră, în nevoia ei de afirmare, e cel mai fragilă. Faptul că adolescenții au o altă convenție, a lor, nu-i face, de fapt, neconvenționali, au pur și simplu altă uniformă. Mai mult decât atât, uniforma lor e aleasă astfel încât să se deosebească net de a adulților, adică e o anticonvenție. În acest fel ea nu e deloc originală, e doar o negare a celeilalte.

În organizații, abordările convenționale cer respectarea cu strictețe a regulilor scrise sau uneori nescrise. Adeseori ele caută în trecut răspunsuri pentru probleme ale viitorului. Am auzit de multe ori oameni care, în fața unei probleme, căutau modele prin alte părți, ca să “nu inventeze roata”. Problema cu modelele e că, pe de o parte, ele vin din realități cel mai adesea diferite decât cea la care lucrăm noi, iar adoptarea lor fără discernământ sau scoasă din context poate produce efecte foarte diferite de cele pe care le așteptăm. Pe de altă parte mintea noastră e orientată puternic spre soluții; odată una identificată ea se agață de aceea și nu mai vede alte variante posibile. Asta nu înseamnă că trebuie totul reinventat de la zero, dar înseamnă că prima iterație ar trebui să fie înțelegerea problemei și căutarea unor soluții proprii, abia apoi investigarea altor variante posibile din experiențele altora.

Dar în ce fel e diferit convenționalismul de disciplină? Dacă vă puneți întrebarea asta, e posibil să găsiți că principala diferență e faptul că disciplina e autoasumată, e o decizie conștientă de a urma un proces definit pentru că el ne va duce la un rezultat dorit, individual sau comun. Disciplina, deci, are un scop, e îndreptată către ceva. Aici e principala diferență, e motivul pentru care disciplina e indispensabilă unei acțiuni eficace, dar e și felul în care putem corecta excesul de convenționalism prin transformarea lui în acțiune disciplinată.

Întrucât convenționalismul este propriul lui scop, și asta e caracteristica care îl face dăunător succesului. Nevoia de conformitate cu așteptările celorlalți e difuză, nu e îndreptată spre ceva și își servește doar sieși. Normele trebuie respectate nu pentru că sunt bune, ci pentru că există, nu trebuie puse niciodată la îndoială. Regulile sunt mai importante decât ideile, în confruntarea dintre ele ideile pierd de fiecare dată. Îmi amintesc mereu de o întâlnire pe care am avut-o cu mulți ani în urmă cu echipa de top management a unei bănci discutând exact excesul de convenționalism din cultura lor, când directorul de marketing a spus această frază memorabilă: “Asta e o idee foarte bună, păcat că avem o procedură de resurse umane care o interzice”. Adică noi avem ideea, tot noi avem și procedura, fără o milisecundă de dezbatere procedura bate ideea. Directoarea de resurse umane era și ea la masă, de ­altfel.

Cura excesului de convenționalism, deci, nu e să nu mai respectăm nicio normă. Și aici e ceva important de spus. Lipsa unei norme nu echivalează cu prezența normei contrarii. Faptul că nu ne organizăm viața ca să urmăm convențiile altora nu înseamnă că ne-o organizăm ca să nu le urmăm, asta nu ar fi decât anticonvenționalism, un convenționalism cu semn schimbat, ceva la fel de inutil și de neperformant. Înseamnă că punem înaintea convenției rostul ei și pe acela îl urmăm disciplinat. În organizații, dacă avem reguli, atunci ele trebuie să aibă un scop declarat și o metodă clară și publică de atac dacă nu sunt îndreptate către el, iar atacarea lor ar trebui să fie de datoria oricărei persoane din companie. Neconvenționalismul nu e despre nerespectarea regulilor, ci despre responsabilitatea tuturor de a le schimba pentru a le îmbunătăți și a le face să își atingă scopul pe care îl dorim împreună. Aceasta este, de fapt, definiția disciplinei.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management (fosta Maastricht School of Management România).

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 355 (20 iulie – 15 septembrie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.