Adrian Stanciu: Bucuria reușitei

Adrian Stanciu: Bucuria reușitei

Un psiholog american, profesor de psihologie la Harvard, pe numele lui David McClelland, publica în 1961 o carte care avea să fie una dintre cele mai influente scrieri din istoria psihologiei, „The Achie­ving Society”, într-o traducere aproximativă, „Societatea reușitei”. În ea, McClelland descria trei tipuri de nevoi fundamentale umane, de natura nevoilor dobândite, articulate în context social și care constituiau, în viziunea lui, baza motivației umane.

Știm acum că subiectul motivației umane e mult mai complicat decât atât, dar cele trei nevoi studiate de el sunt reale și prezente în fiecare dintre noi. Ele sunt nevoia de Putere, de Afiliere și de Reușită. Dintre ele, argumentează McClelland în cartea lui, nevoia de reușită e cea mai productivă, cea care dă motivațiile de cea mai bună calitate și cele mai sustenabile pe termen lung. Societățile care o înțeleg și o educă membrilor lor tind să aibă evoluții sociale și economice mai bune decât celelalte. Din păcate, am constatat în practica mea că la noi ea e foarte puțin înțeleasă și uneori chiar disprețuită.

McClelland a inventat și un mic experiment ludic care o poate scoate la iveală. E un joc simplu pe care îl practic cu studenții mei și îl puteți face și voi cu colegi sau prieteni. Funcționează așa: căutați un spațiu generos, interior sau exterior, și marcați pe el o linie dreaptă neîntreruptă de obstacole, demarcată la rândul ei din 50 în 50 cm cu 10 marcaje numerotate de la 1 la 10. La capătul li­niei puneți un coș de hârtie și dați participanților trei mingi de tenis. Scopul exercițiului e să introduceți cele trei mingi de tenis în coș din cel mult trei încercări. Puteți să vă așezați oriunde pe linie, la orice marcaj sau chiar între ele, nu există nicio restricție și nicio bonificare, orice poziție e permisă și legitimă. Puteți chiar să vă mutați pe parcursul exercițiului, pe scurt așezați-vă unde vreți. Dacă v-aș da acest exercițiu, voi unde v-ați așeza? Faceți o pauză și dați-vă acest răspuns.

Destul de mulți oameni se așază cât de aproape de țintă cu putință. Se asigură înainte că distanța nu are vreo importanță în obiectivul exercițiului, că nu aduce vreun punctaj special, apoi se așază acolo. Sunt oameni pragmatici, de regulă cu o puternică trăsătură perfecționistă, dornici să se achite de sarcină cât mai bine, cu cât mai puține riscuri și eforturi; ce motiv aș avea să fac altfel? Răspunsul e că, într-adevăr, nu există niciun motiv extrinsec să faci altfel, nimic din proiectarea exercițiului nu te îndeamnă spre altă abordare. Și totuși, deși mulți oameni aleg această opțiune, ei nu sunt toți, nu sunt nici măcar majoritatea. Și atunci ceilalți ce motiv au?

Frumusețea acestui exercițiu e că orice motiv ar avea, acela ține de felul lor de a decoda lumea și ca atare acțiunile lor în raport cu ea.

O mare categorie sunt cei care se duc foarte departe, la 10. Aceștia sunt la noi majoritatea, de multe ori. Această alegere e proprie persoanelor competitive. E practic imposibil să arunci cele trei mingi în coș de la 5 metri, nu am văzut niciun caz; nu am văzut niciun caz nici măcar cu două, arareori, întâmplător cu una. Dacă e așa de greu de reușit, atunci de ce o faci? Răspunsul e că o faci ca să demonstrezi că ai curajul să încerci, e o atitudine competitivă, o faci nu ca să rezolvi problema, ci ca să te faci remarcat. Sarcina nu e importantă pentru tine, important e cum apari în ochii celorlalți atunci când o execuți. Această mentalitate e foarte răspândită la noi, am să revin la ea.

Există o categorie destul de largă care caută o poziție de mijloc. Evaluează greutatea exercițiului din ochi, adeseori se mai calibrează pe parcurs, făcând un mic pas în față sau în spate după prima lovitură. Aceștia sunt cei motivați de sentimentul reușitei. Ei caută să reușească cerința exercițiului, dar nu ușor, pentru că în îndeplinirea obiectivului, dacă acesta e ușor, nu există bucurie, nu există împlinire, nu există reușită. Reușita nu înseamnă doar să îndeplinești ce ți-ai propus, mai înseamnă că și ce ți-ai propus îți cere să-ți întrebuințezi la maximum abilitățile, nu e ușor, nu e la îndemână.

McClelland susține că în centrul acestei atitudini stau două credințe fundamentale, educate și dobândite. Una e autonomia, aceea că sunt stăpânul propriului destin, că binele și răul vin de la mine. Există persoane care cred că viața lor nu le aparține. Unii cred că ea e predeterminată, că totul are un rost predestinat și că ce le e scris să se întâmple se va întâmpla. Asta e o credință pasivă, duce la o psihologie de victimă perpetuă. E foarte răspândită.

O alta, chiar mai răspândită, e credința agresivă că lumea e o luptă și că scopul vieții e să o câștigi, să te impui, să te ridici deasupra celorlalți. În mod paradoxal nici acestor oameni viața nu le aparține, pentru că o trăiesc mereu încercând să se raporteze superior la ceilalți, o trăiesc pentru a demonstra altora ceva. Autonomia cere un fel de echilibru interior, capacitatea de a fi în competiție cu tine și nu cu ceilalți.

A doua credință fundamentală e că efortul tău face diferența, că e ceva meritoriu în a realiza ceva unde efortul tău a dus la împlinire. Acest sentiment e puternic amplificat dacă acel efort a fost depus în ceva la care suntem buni, la care ne pricepem. Această combinație de competență și provocare duce la starea de flux, cercetată de un alt psiholog de renume, Mihaly Csikszentmihaly. Această constatare e fix împotriva unei întregi practici de ­management al performanței, despre care voi scrie într-un articol viitor.

Combinația duce la un fel echilibrat și sustenabil de a depune efort, o orientare către excelență, concentrată către progres mai mult decât spre rezultate iluzorii, capacitatea de a proiecta și urma un parcurs format din pași în același timp ambițioși și realizabili și de a te bucura de parcurs.

Din păcate, spuneam, la noi această înțelegere e rară. Într-un fel ciudat, această atitudine de a-ți propune obiective realizabile e văzută ca un fel de lașitate. Când am localizat primul instrument de măsurare a culturii din România, am tradus un item din limba engleză care se referea la o normă culturală de tip Reușită. Suna așa: “to what extent the organisation expects from members to set themselves moderately difficult goals”. Am tradus: “în ce măsură organizația se așteaptă de la membri să-și propună obiective de dificultate moderată”, apoi am verificat dacă traducerea funcționa în cultura locală. Nu funcționa deloc. Această exprimare era interpretată în cultura română radical diferit decât expresia originală în culturile anglo-saxone. La ei era asimilată sentimentului Reușitei. La noi era parte din atitudinea de Evitare.

Există la noi credința răspândită că, dacă e să îți propui ceva, atunci trebuie să-ți propui ceva îndrăzneț, măreț, chiar dacă e irealizabil. Am avut și eu credința asta, nu ajută deloc. În teorie sună bine, eu aveam și o frază pentru asta: “dacă îmi propun să ajung la Lună, poate că nu ajung, dar sigur ies din sat”. În realitate, de fapt atitudine asta e complet neproductivă.

Consecința e o lume în care e absolut firesc să nu atingi ce-ți propui. Asta are tot felul de implicații. Una e că oameni diferiți ratează obiectivele diferit, uneori în așa măsură încât nu mai poți conta pe nimic. O alta e chiar acest lucru, că nu mai poți conta pe nimic, ceea ce erodează puternic sentimentul de încredere și de responsabilitate în echipe. Dar cel mai păcătos efect e că, din moment ce știi că nu vei atinge obiectivele, pentru că nu sunt create ca să le atingi, mentalul general al organizației se mută din a căuta soluții în a căuta explicații. Se investește enorm de multă energie și creativitate nu pentru a surmonta obstacolele, ci pentru a le explica. Pe această cale, obiectivele îndrăznețe sunt, de fapt, opuse performanței.

Nu e singura, dar una din căile importante prin care ne putem recupera sensul muncii și bucuria unei vieți împlinite e să învățăm să înțelegem și să ne bucurăm de sentimentul reușitei. Să ne dăm timp și răbdare ca să ajungem unde ne dorim, să ne propunem lucruri provocatoare dar posibile, să valorizăm progresul de fiecare zi și de fiecare pas și, mai ales, să nu uităm să ne bucurăm de fiecare succes, chiar dacă e mic și chiar dacă mai e mult până departe. E ceva ce eu am învățat târziu și cu mare greutate și nici până acum complet. Poate că acest articol o să vă ajute să economisiți ceva timp.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management (fosta Maastricht School of Management România).

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 356 (16 septembrie – 15 octombrie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.