Adrian Stanciu: Bucuria de a greși

Adrian Stanciu: Bucuria de a greși

Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect.

Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient ție însuți și ca atare te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.

Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care tră­iesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale. Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.

Nu știu dacă ați observat, dar la noi nimeni nu gre­șește niciodată. Încă nu am auzit vreo persoană publică spunând: “Am greșit, îmi pare rău, îmi cer iertare”. E anatemă. E o scădere inacceptabilă, o prăbușire de pe piedestalul atent lustruit al propriei măreții. Nimeni nu pierde alegerile, au avut doar victorii incomplete, nimeni nu ratează obiective, ele au fost reeșalonate, nimeni nu dă de gard niciun proiect, e doar greaua moștenire a celor de dinainte.

Fenomenul e, însă, prezent și la persoane de toate zilele, nu doar la cele publice. Am fost martor la zeci, dacă nu sute de situații în care oamenii se contraziceau până în pânzele albe pe subiecte pe care erau, de fapt, de acord, dacă ar fi avut răbdarea și înțelepciunea să caute o variantă de abordare comună mai degrabă decât să îl convingă pe celălalt de justețea propriilor abordări, până la cel mai mic detaliu. Dintre toate aceste situații, una mi-a rămas în mod particular în minte datorită absurdului ei comic.

Există un exercițiu pe care-l facem cu echipele de conducere atunci când le ajutăm din postura de consultanți să proiecteze o cultură de organizație ideală, dezirabilă. El constă în a negocia niște afirmații despre normele culturale pe care ar vrea să le vadă funcționând în organizația lor în viitor.

O normă culturală înseamnă un tipar de comportament așteptat de organizație de la membri, ceva considerat “normal” în acea organizație și chiar dezirabil. Ca atare, aceste norme au grade de intensitate între “deloc” și “în cea mai mare măsură”. Tema echipei de management e să se pună de acord asupra acestui nivel de intensitate pentru fiecare dintre ele.

Una dintre norme sună așa: “În ce măsură, în organizația ta ideală, ar trebui să se aștepte de la membri să încerce să aibă mereu dreptate?”. E o normă de tip “competitiv” și e foarte intensă în companii care încurajează competiția dintre membri ca metodă de conducere, în care membrii se luptă unii cu ceilalți pentru poziție și statut.

Cerința exercițiului e ca membrii echipei să se pună de acord asupra fiecărei norme de acest gen. În acea echipă au discutat despre norma de mai sus vreme de 45 de minute pentru că unul dintre membri insista că trebuie neapărat să aleagă “deloc” pentru că e toxic să vrei mereu să ai dreptate, în contextul în care ceilalți argumentau că ar trebui aleasă varianta “În mică măsură”. Și nimeni nu a observat ironia situației.

E ceva straniu în nevoia de a avea mereu dreptate. Mă întreb adeseori ce îi îndeamnă pe oameni să își argumenteze cu atâta patos propriul punct de vedere. De ce ai vrea să petreci așa de mult timp într-o discuție pentru ca la sfârșitul ei să pleci cu același punct de vedere cu care ai venit? Ce ai câștigat din asta? În ­termeni de învățare, de creștere personală, de schimbare, e evident că nimic. Atunci de ce o faci? Ce nevoie hrănești? Dacă pui întrebarea așa, răspunsul devine foarte evident: hrănești monstrișorul numit ego, hrănești acea parte din tine care se simte mereu impostoare și insuficientă sieși, care are mereu nevoie de proptele din afară pentru a putea rezista în poziție verticală. Dar această nevoie e toxică.

În fapt, ar trebui să ne bucurăm atunci când greșim și să intrăm în orice dispută de opinii cu obiectivul de a ne schimba părerea. Pentru că, dacă am depus un efort serios și responsabil de a face lucrurile atât de bune pe cât suntem în stare, greșelile devin poarta noastră spre învățare, calea de a fi mai buni.

Din greșeli învățăm. Din greșeli creștem. Fără ele viața noastră ar fi statică, iar scopul nostru ar fi apărarea acestui ­statu-quo. Dându-ne voie să greșim, ne dăm voie să creștem și să progresăm.

Același lucru se poate spune și despre diferențele de opinie. De fiecare dată când avem o diferență de opinie cu cineva, dacă am câștigat argumentul, în fapt am pierdut. Am investit timp și efort pentru a pleca din interacțiune cu același nivel de înțelegere a subiectului cu care am intrat. În schimb, dacă opinia noastră s-a dovedit a nu fi cea mai bună, atunci am câștigat, de fapt, pentru că am folosit timpul pentru a învăța ceva nou, pentru a crește, pentru a ne îmbogăți.

Sigur, asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm automat opiniile celorlalți, departe de mine gândul, dar înseamnă că trebuie să intrăm în interacțiune cu dorința de a ne schimba punctul de vedere, nu de a ni-l păstra sau impune. Dacă plecăm la drum așa, veți vedea, felul în care abordăm relația și conversația va fi radical diferit, iar rezultatul ei va și el, la rândul său, radical dife­rit. Pentru asta avem nevoie doar de un pic de înțelepciune și de a ne cultiva această rară calitate: bucuria de a greși.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Maastricht School of Management România.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 354 (15 iunie – 15 iulie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.